ciprian iulian soptica

Voi încerca pe scurt, să exemplific şi apoi să argumentez în ce mod după specificul gândirii anticilor (în special a vechilor greci, presocraticii îndeosebi, dar nu numai) s-a ajuns a se înţeleage apa în virtutea unei cosmologii, elementologii şi cosmogonii proprii, în care central este şi raportul de interdependenţă dintre apă, ca element cosmogonic, şi viaţă, ca generând din aceasta. Ideea fundamentală după care se dezvoltă ulterior şi gândirea critică a filosofilor e prezentarea unui scenariu comun în care viaţa derivă dintr-o devenire a unui element primordial, în cazul nostru apa.    

Aşadar, în cartea a II-a Despre principii, Galenius zice cam aşa: „cele patru mult discutate elemente, dintre care noi afirmăm că primul este apa şi pe care îl rânduim ca element unic, se amestecă între ele în vederea compunerii, alcătuirii şi constituirii lucrurilor în lume"[1]. Mai demult şi până la Thales, ba şi mai departe pământul era ca un talger, plutind pe apele „fluviului Okeanos", de susţinere şi înconjurare.

În De caelo, Simplicius susţinea că Thales din Milet ar fi acela care a spus că pământul pluteşte pe apă întocmai unei bucăţi de lemn sau indiferent ce altceva din cele ce pot fi purtate pe apă. Împotriva acestei păreri, Aristotel arată că o atare concepţie s-a răspândit mai degrabă datorită faptului că egiptenii au propagat-o sub forma unui mit, iar Thales la rândul lui a preluat-o. După o scolie a lui Platon, acesta este şi mai precisă „a fost instruit de preoţii din Egipt"[2].

Cercetând Textele Piramidelor, Piramida lui Pepi, găsim scris, după relatările diferiţilor exegeţi cum că la început „atunci când nu exista nici cer, nici pământ, nici oameni", când „nu se născuseră nici zeii"[3], peste tot stăpânea Nun, apa primordială. Apele Nilului treceau astfel în mit, părând că generează şi întreţin totul, de la pământ la floare. După vechii egipteni, pământul însuşi, ca şi viaţa, au ieşit într-o bună zi din valuri.

Dar şi în reprezentarea sumeriană toate veneau din Nammu (Marea primordială) şi pluteau pe apele oceanului terestru. În Satapatha Brahmana, de asemenea, se menţionează: „la început acest (univers) era apa; nu exista peste tot decât o undă"[4]."Apa îşi exprimă dorinţa: „cum aş putea să mă reproduc? Începe să se mortifice şi să se încălzească cu căldură ascetică, din care apăru un ou de aur, ce pluti pe apă cam cât durează un an"[5]. În legendă din acest ou se născu Prajapati care prin pronunţarea anumitor formule ieşiseră pe rând pământul, aerul şi cerul.

Homer zicea că Pământul este înconjurat şi susţinut de fluviul „Okeanos", cel „cu apele adânci" (Iliada). Pentru Homer, Okeanos este sursa tuturor apelor, a celor marine, cât şi a celor de pe Pământ. El încercuieşte Pământul şi din el vin toţi zeii, Okeanos fiind chiar originea tuturor lucrurilor.

La Hesiod, Okeanos vine din însoţirea Pământului (Gea-Goia) cu Cerul. În scenariul cosmogonic din binecunoscuta Munci şi zile este prinsă numai începând cu orficii, deşi vag la început era hydor şi hyle (apă şi materie) din care s-a închegat pământul. Apa ca principiu în sens filosofic apare la Thales şi continuă cu Hippon din Samos.

Scenarii similare se găsesc în spaţii de cultură şi timpuri din cele mai diferite şi mai îndepărtate. Motivul este deci universal, grecii transpunând scenariul apei prin Thales ca întemeiere a lumii, într-o manieră personală.

Aristotel în Metafizica I, frag. 983 a. 27-30, afirma următoarele: „Cei străvechi, care  au trăit cu mult înaintea noastră...au făcut din Okeanos şi din Tethys părinţi generatori şi îi puneau pe zei să jure pe apă, căreia i se zicea Styx. Cum ceea ce era mai vechi era mai venerabil, se jura pe ceea ce era mai demn de cinstire"[6]. Interpretând zicerile lui Thales referitoare la faptul că Pământul plutea pe apă ca un „lemn", Aristotel susţinea de altfel că apa era aceea care dădea viaţă şi totodată o întreţinea.

Mircea Eliade, referindu-se la virtuţile mitico-magice ale apei, afirma, la rându-i: „având locul şi rolul pe care îl avea în lume, pentru că dădea fiinţă ori doar punea în ordine, apa înseamnă că era înzestrată cu puteri ascunse, aparte. Apele simbolizează totalitatea virtualităţilor, sunt fous şi origo, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă"[7]. De aici şi virtuţile sale în ordine magică. Întemeietoare şi dătătoare de viaţă, datorită şi felului ei de a fi, primindu-te, nici nu te arde, nici nu te striveşte, mai degrabă te „purifică"; nu doar simbolic, ci ontologic, la nivelui trupului şi al spiritului. În primul rând, ca printr-o întoarcere la starea originară, puterea ei lustrală îi vine din primatul cosmologic pe care îl deţine. Dacă este aceea care dă viaţă (ca existenţă) lumii cu toate ale ei, este aceea care regenerează continuu, lustraţia putând fi luată şi ca reîntărire. În al doilea rând, apa conferă o „nouă renaştere". Printr-un ritual iniţiatic vindecă, iar printr-un ritual magic asigură renaşterea postmortem prin ritualuri funerare. Încorporând toate virtualităţile, apa devenea, deci, simbol al vieţii („apa vie"). Bogată germinativ, ea fecundează pământul, animalele, dar şi femeia. Purificând, ea „anulează o istorie pentru a da semn şi sens începerii alteia"[8].

Apa cu înzestrări mitice şi apa ca nume al acelui ceva din care vin toate şi în care toate se întorc este o deosebire de ordine. Bunăoară, apa nu semnifică direct, adică, nu stă propriu-zis pentru un atribut anume. Se trece de la ceea ce este într-o ordine anume, ca putere germinativă, la condiţia principiului generator. De altfel, Thales, după Simplicius susţinea că apa este principiul (arche-le) primordial al tuturor lucrurilor, şi susţinea aceasta pe baza observaţiilor imediate şi a experienţei. Căci, după spusele lui Thales, relatate în Despre vieţile şi doctrinele filosofilor a lui Diogene Lertios, „caldul doar se menţine prin umiditate, cele moarte se usucă, seminţele tuturor au umezeală în ele, iar tot ceea ce e hrană musteşte. De colo de unde provin toate, de colo se şi hrănesc, iar apa este principiul naturii umede şi le cuprinde pe toate". Tot Thales susţinea că apa reprezintă un arche, adică un principiu universal ce stă la baza tuturor lucrurilor, un temei ultim în virtutea căruia se poate afirma ipoteza că Pământul stă pe apă. 

În Istoria filosofiei greceşti a lui Wilhelm Windelband, în capitolul dedicat filosofiei naturii din Milet, găsim scris, următoarea ipoteză: Thales din Mlet „declară apa ca materie a lumii"[9]. În viziunea lui  Windelband, această afirmaţie fiind şi singura care i se atribuie cu siguranţă deplină filosofului presocratic. Conform autorului amintit, Thales înfăţişează această materie curgătoare a lumii - apa-, ca o materie mişcată din sine şi în mod permanent. Aceasta fiind o reprezentare hilozoistă, pentru care materia apare eo ipso ca mişcată, şi astfel ca însufleţită.

În concluzie, apa thallesiană era precum o aglama în originea lumii, o formă (un mod de a fi), o reprezentare cosmogonică a „începutului", dar şi „începutul însuşi". Dar luată ca „început al lucrurilor", mai târziu, în mediile creştine, apa nu mai este doar un simplu arhe, înţeleasă ca o materie în sensul grecesc, adică un termen al acţiunii principiului activ. Apa devine simbol al purificării, o un element al iniţieirii, o materie sfinţită prin care lucrează în mod tainic energiile necreate ale Duhului Sfânt. Demn de reţinut pentru studiul nostru mai este menţiunea profesorului Gheorghe Vlăduţescu, în lucrarea sa despre filosoful Thales din Milet, atunci când aduce în discuţie zicerea filosofului latin Municius Felix (XIX, 6): „Thales spune că apa este începutul lucrurilor, dar Dumnezeu e mintea care a făcut totul din apă"[10]. Peste secole, în special medievalii păstrează de la presocratici elementologia, acordând apei un rol taumatologic, purificator, sfinţitor, prin Taina Sântului Botez.