Procesul catehetic la Sf. Augustin - încercare de raţionalizare discursivă a credinţei -

joi, 10 martie 2011

Procesul catehetic s-a născut din nevoia de a crea un sistem de predare a noţiunilor de bază ale creştinismului, ce se consolidează cu timpul, pe măsura transformării grupurilor de comunităţi creştine, din grupuri preponderent profetico-apocaliptice, în instituţii ecleziale monoepiscopale.
Având în vedere că mesajul lui Iisus vizează mântuirea universală, prin urmare, el trebuie transmis, cu fidelitate, tuturor, indiferent de rasă, neam, sex, ori statut social. Pe lângă un tezaur catehetic „difuz" sau implicit, specific primelor secole creştine (Pavel, Clement Romanul, autorul „Didahiei", Irineu, autorul „Epistolelor lui Barnaba, sau Panteu, întemeietorul disputatului „Distakaleion" din Alexandria), există şi un tezaur catehetic „compact" sau explicit. Acesta se desfăşoară, odată cu procesul de sistematizare raţională a dogmelor şi principiilor creştine prin concilii şi sinoade ecumenice. 
Procesul de sistematizare s-a copt, încetul cu încetul la flacăra confruntărilor cu păgânismul şi cu fenomenul critic, din ce în ce mai nestăvilit. Catehizarea avea, astfel, încă de la origine, rolul de a diminua riscurile deviaţiilor dogmatice, ea mergând mână în mînă cu exegeza şi „dogmatica creştină" . 
Pentru înţelegerea evoluţiei procesului catehetic este necesară, o scurtă periodizare a textelor şi autorilor care au pus bazele catehizării. Aşadar, sistematizarea catehetică începe cu Irineu prin „Demonstratio", apoi cu Tertulian prin a sa „De baptismo"(în tr. Pentru candidaţii la botez), urmat de Chiril al Ierusalimului cu „19 cateheze pentru novici" şi „5 mistagogice pentru iniţiaţi", Ambrozie, ca prim maestru al lui Augustin, ce trata, îndeosebi, despre Sfintele Taine, cu lucrarea „De misteriis"; Teodor al Mopsuestiei cu „16 omilii catehetice", sau iniţiativa impresionantă a lui Grigore de Nysa, prin a sa „Oratio catehetica magna", rostită în anul 385, pentru un public de intelectuali neoplatonicieni. De asemenea, remarcabile sunt cele „8 instrucţiuni" ale lui Ioan Christostomul, rostite în Antiohia, precum şi scrisoarea lui Augustin către Deogratios, „De catehizandis rudibus" (tr. Iniţierea în viaţa creştină). Nu trebuie uitate nici tratatele dedicate explicării rugăciunii domneşti, ale lui Tertulian, Ciprian sau Origen, precum, nici explicaţiile simbolului de cedinţă la sinodul de la Niceea din 325, ale lui Ambrozie, sau Augustin.
Cateheza, trebuie să precizăm, într-un umil demers propedeutic, reprezintă „transmiterea vie a tezaurului credinţei" . În literatura creştină, cateheza se află undeva între Kerigma şi omilie . Cateheza, din punct de vedere structural, dar şi în ceea ce priveşte conţinutul ideatic şi informaţional, are un caracter complet, sintetizator, ea moştenid trăsături specifice genurilor amintite mai sus, miza ei fiind atingerea esenţei, în materie de credinţă. În acest sistem raţional de amplificare a înţelegerii şi trăirii fenomenului credinţei în Iisus Hristos, simbolul credinţei formează coloana vertebrală a unei cateheze, ea fiind legată de contextul baptismal, iar prin aceasta, de ideea fundamentală a iniţieierii în viaţa creştină. Iniţierea se face, aşadar, la toate nivelurile, într-un mod integral, şi anume:
- nivelul doctrinar
- nivelul ritualic
- nivelul mistagogic  
Instituţia catehetică a fluctuat în primele secole creştine, iar în perioada apostolică, practic, cateheza echivala cu kerigma (exemplul convertirii Sf. Ap. Pavel). Nu era, deci, necesară o pregăire prealabilă pentru a trece de la o religie la alta . „Tradiţia apostolică", scriere atribuită lui Hipolit în secolul al III-lea, impune trei ani de pregătiri catehumenale, şi aceasta, din cauza numeroaselor „defecţinuni" ale creştinilor supuşi persecuţiilor, dar această perioadă putea fi scuratată, în funcţie de rezultatele catehumenului. În sec al IV-lea situaţia se schimbă radical. Dispariţia sau diminuarea persecuţiilor, tolerarea şi chiar oficializarea religiei creştine, precum şi schimbarea relaţiilor sociale, atrage după sine şi modificarea mentalităţilor. Deşi copii sunt înscrişi de mici la catehumenat, părinţii refuză să-i boteze până la maturitate. (Ex: cazul părinţilor capadocieni, pentru Orient, şi pe cele ale lui Ambrozie şi Augustin, pentru Occident). Întrucât, se acorda botezului o importanţă extraordinară, catehumenii îşi amânau botezul până în pragul morţii . Astfel, catehumenatul se confunda cu însăşi viaţa activă a indivizilor.
Catehumenatul, se pare, că se afla şi la originea Crezului, dar şi al postului de 40 de zile. În prima Duminică a Postului Mare se desfăşura un examen înaintea episcopului însuşi, în cursul căruia candidatul trebuia să dea seama - stând desculţ pe perioada catehumenală. Naşul era adus ca martor principal la acest pios interogatoriu. După examinare, episcopul trecea numele candidaţilor admişi într-un registru (un fel de Carte a vieţii), gest cu o semnificaţie profundă, întrucât ei se puteau numi deja „cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc". Tot timpul respectiv ei deveneau photizomenoi, adică „cei ce vor fi iluminaţi" sau elecţi („cei aleşi", în latină). Ceremonia se încheia cu o procateheză de punere în temă, cu accente mistice şi stimulative (procateheza lui Chiril al Ierusalimului). În timpul instrucţiei sistematice a catehizării, catehumenii puteau participa la liturghia cuvântului. Persoanele adulte pornind din rândul păgânilor (rudes sau accidentes) trebuiau să treacă un examen în faţa unui „doctor" (dideskalos) al comunităţii locale. Acesta era cel ce punea întrebările catehumenului, întrebări ce aveau un sens precis, acela de a orienta, din capul locului, candidatul, în direcţia optimă. Întrebările erau referitoare la: mobilul dorinţei de a fi creştin, condiţia socială (dacă e sclav sau om liber), meseria pe care o practică. În unele regiuni (din Africa) examenul de admitere în rândul catehumenilor se încheia printr-un rit, cuprinzând „signatio" (însemnare pe frunte), punerea mâinilor şi însemnarea cu sare. Din acel moment, candidaţii deveneau „au dientes". 
Nivelul doctrinar unde se aşează temeliile credinţei preupunea: 
- explicarea Scripturilor (enarratio), teremenul tehnic folosit de Augustin (exegesis), după termenul grec, ce cuprindea cinci săptămâni, după care avea loc, „traditia simboli", adică prezentarea, de către episcop, a principalelor articulaţii ale credinţei creştine.
- comentarea crezului, ce acoperea alte două săptămâni, culminând cu ritualul cunoscut sub numele de „redatio simboly", în Duminica Floriilor, Crezul era „redat" Bisericii, adică recitat de către fiecare „electu" în parte. 
Actul final al electului şi al botezului era renunţarea solemnă la Satan (apotaxis) şi „legarea" de Iisus (syntaxis). Ceremonia se desfăşura, de obicei, în noaptea din Sâmbăta Mare. Pe tot parcursul săptămânii luminate, botezaţii erau înveşmântaţi în alb şi asistau la o altă serie de cateheze, mistagogice, consacrate explicării „marilor taine": botezul şi euharistia.
În sistematizarea acestui proces de catehumenizare apar diferite probleme de logică a discursului catehumenal, de structurare şi organizare a programului catehetic, „de unde până unde trebuie să înceapă expunerea, dacă trebuie să folosim o exortaţie sau numai învăţăturile, pe care respectându-le, să se recunoască şi să intre în tainele vieţii creştine şi ale mărturisirii de credinţă" . De altel, motivul pentru care a fost necesară scrierea acestei cărţi a lui Augustin, a fost iniţial acela de a da sfaturi teoretice în vederea necesităţii raţionalizării discursului catehetic, nevoia de a raţionaliza credinţa, de a o dogmatiza. Iar aceasta nu se poate face fără cunoştiinţe prealabile de retorică, logică, sau de anumite cunoştiinţe în ceea ce priveşte procedeele exegetice de interpretare şi înţelegere a unui text scripturistic.
Şi Diogratias îi cere aceasta lui Augustin, tocmai, ştiind faptul că acesta cere pricepere în cateheză, datorită „ştiinţei lui în materie de credinţă şi a farmecului vorbirii" . Sf. Augustin îşi dă seama de necesitatea asimilării lui ratio prin fides, tocmai pentru a se putea realiza o dogmatizare şi o catehizare propriu-zisă. Ratio devine, astfel, un vehicol al transcendenţei prin manifestarea credinţei, a credinţei trecută prin filtrul raţiunii şi al înţelegerii. 
Impasul psihologic sau dificultăţile pe care le poate întâmpina catehetul în faţa auditoriului, necunoscând foarte bine tainele raţionalizării şi organizării catehezei, este riguros analizat şi depăşit, de fineţea gândirii lui Augustin. Augustin vorbeşte chiar de fenomenul „taedeumu-lui" din timpul predicii, care, însă, îl combate, prin necesitatea dobândirii bucuriei (hilaritas), datorată de sentimentele împreunei participări la adevăr. Această lehamite (plictis), apare atunci când discursul este prea lung, repetat obsesiv, sau prea scurt şi fără coerenţă, banal. Acesta fiind un alt argument în favoarea raţionalizării credinţei şi a schimbării unghiului de vedere opozitiv, vizavi de problema ratio et fides.
Experienţa catehetică a Sf Augustin a fost un moment de atingere a unui nivel de maximă înţelegere a credinţei prin trecerea prealabilă a discursului teologic, atât prin filtrul riguros al raţiunii, cât şi prin cel fragil, al inimii, ca abia apoi, experienţa catehetică autentică să fie trăită prin intermediul limbii; ca şi nivel formal al catehezei. Augustin, prin respectiva scrisoare, are în vedere atingerea unui ţel: anume, înţelegerea şi nu doar ascultarea simplă a catehezei. Limbile sunt ca nişte urme în memorie (urme sonore) fie că sunt gândite, sau doar pronunţate oral. Totuşi, ele se încheagă în suflet, asemenea chipului de pe trup. De aceea, „urmele pe care înţelegerea le imprimă în memorie nu se pot scoate la lumină şi nu se pot întinde prin sunetul vocii, până în conştiinţa ascultătorilor" . Sunetul este chiar opus acelei „zvâcniri a înţelegerii". Totuşi, chiar şi acea sforţare de explicare cognitivă la nivelul comprehensiv al înţelegerii, poate duce la lehamite, discursul devenind tot mai lipsit de vlagă şi mai lânced. Însă, interesul arătat de auditori contrazice temerea de dezgust al formalismului lingvistic, auditoriul se delectează de cele spuse, chiar dacă nouă ni se pare că e invers.
Diferenţa de percepţie a discursului se vădeşte nu numai de la catihet la catihet, ci chiar şi de la catehumen la ascultător: „s-ar cuveni să înţelegi că discursul tău nu le displace altora cum îţi displace ţie însuţi" . Trebuie să acceptăm condiţia de a vedea „în ghicitură", ca într-o oglindă, că nu este necesară o înţelegere şi explicare completă a credinţei. Aceata ţine de voinţă, de latura afectivă a individului. Dar nici dragostea singură nu este capabilă de o lămurire totală a problemei. Este necesară o apropiere consecutivă, treptată de adevăr, şi astfel, înţelegerea acestuia depăşeşte toate limitele înţelegerii noastre umane: fie simţuri, fie intelect, fie chiar afecţiune.

Referinţe bibliografice:
1. Sfântul Augustin, Prima cateheză (Iniţiere în viaţa creştină), tr. George Bogdan Ţara, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
2. Anton Adămuţ, Filosofia Sfântului Augustin, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.
3. Anton Adămuţ, Literatură şi Filosofie Creştinnă, vol I, II, Ed. Fides, Iaşi, 1997
4. Pavel Constantin, Introducere în gândirea Fericitului Augustin, Ed. Anastasia, 1998.


Labels:

2 comentarii:

  1. Buna ziua
    Numele meu este Constantin Iacob si va propun sa facem un schimb de linkuri - 3 way link exchange - in sensul ca eu voi pune linkul dumneavoastra pe http://iasimylove.blogspot.com/ iar dumneavoastra imi adaugati un link catre http://iasi365.com cu titlul Anunturi Iasi (fara diacritice)
    Astept raspuns de la dumneavoastra indiferent daca acesta este pozitiv sau negativ. In caz ca sunteti de acord trimiteti-mi titlul pe care il doriti si linkul
    Un an nou fericit si sa vi se indeplineasca toate dorintele.

  2. imi cer scuze de intarziere... va trimit astazi un mail sau va las un comentariu aici cu linkurile... sigur ca sunt de acord... dar fiind foarte ocupat cu serviciu, in ultimul timp nu am mai putut accesa internetul oricand...

Trimiteți un comentariu