ciprian iulian soptica

Personajele:

În ordinea apariţiei lor pe scenă:
Marele Mamona
Spiritul Veacului
Sufletul Pamântului
Strigătul Omenirii
( personajele ce reprezintă Strigătul Omenirii; apar în scenele 2 şi 6)
Suflul Văzduhui
Vocea unui tânăr
Un tânăr politician
O tânără judecătoare
Un tânăr antropolog
Un tânăr sociolog
O tânără jurnalistă
Un adolescent arheolog
O tânără doctoriţă
Un D.J.
O tânără pe role
Preşedintele republicii adolescentia
Primul ministru al republicii adolescentia
Un tânăr şi neliniştit poet
Un tânăr specialist în economie
Un tânăr istoric al religiilor
Un tânăr judecător
Şi mulţi alţi tineri entuziaşti
Bunul Demiurg
Duhul Apelor
Conştiinţa morală a lumii
Ochiul Fiinţei
Scena întâi

La marginea unei prăpăstii, Mamona priveşte în gol rânjind cu voiciune. De cealaltă parte a prăpastiei, Spiritul Veacului gânditor şi trist îi răspunde.

Marele Mamona: No bine, neînsemnaţilor, am ştiut eu că veţi fi ai mei de la începutul veacurilor. Şi pe deasupra o să-mi slujiţi cu încredere până la sfarşitul lor.
Spiritul Veacului: Nu fi aşa sigur, mărite necurat. Au fost şi vremuri mai bune, când oamenii erau mai cuminţi, mai luminaţi, mai vrednici de laudă.Vremuri sfinţite şi ferite în care pamântul mişuna de sfinţi şi de monahi. Vremuri fericite, pline de credinţă şi de bunăstare, binecuvântate de Dumnezeu pentru vrednicia celor ce vieţuiau atunci pe pământ.
Sufletul Pământului:(tresărind se ridică iute de jos şi ţâşneşte prin deschizătura prăpastiei): Aşa e, mărite Spirite al Veacului. Neuitate sunt acele timpuri în care omul sfinţea locul, acele vremuri când pământul era împânzit de lăcaşuri de închinare; când oamenii ridicau temple nu pentru fală, nu pentru propriile nevoinţe, ci numai şi numai întru cinstirea şi vrednica venerare a Preaînaltultului.
Marele Mamona: Degeaba te trezeşti din somnu-ţi, Suflete al Pământului. Toată osteneala oamenilor a fost în zadar. Cu toată strădania lor, de altfel admirabilă, iată-i cum se lăfăiesc în dezmierdări, zburdând în bună voie, făcându-şi lor legea vieţii, tânjind doar banul şi bogăţiile, pe care tu Suflete al Pământului le dărui fără nici o împotrivire. Ba chiar au şi neruşinarea de a crede că te supun, că au tot dreptul să se facă stăpâni ai acestui Pământ ce era aici de la începuturi.
Sufletul Pământului: Cumplite Mamona, iată cum dreptatea iese până şi din gura spurcată a duhului minciunii. Întradevăr, de când au început a-şi folosi cunoştiinţa, mândrindu-se cu ea şi uitând cu totul pe Cel de la care întru mântuire au primit-o s-au lepădat întru ei începând a-şi construe cetăţi şi ziduri ce au ajuns până la nori. Şi vazându-şi isprava terminată s-au îmbulzit asupra animalelor ce-mi împânzesc trupul, şi au ucis şi distrus până şi cele vieţuiesc în împărăţia fratelui meu de cruce; umblătorul duh al apelor.
Marele Mamona: (înteţindu-şi rânjetul) În curând, şi toată faţa pământului va arăta exact ca întunecata împărăţie a subpământului, de unde am fost dezlegat să stăpânesc.
Spiritual Veacului: Nădejdea mea este însă vie. În calitatea mea de păstrător şi folositor al timpului, pun făgaş cum că omul are tăria oricând să revină la cele ale firii şi să împlinească cele făgăduite în Eden.
Sufletul Pământului: Şi pe deasupra îşi va răscumpăra toată nelegiurea făcută asupra mea şi asupra creaturilor mele. Eu unul îl voi ierta, dacă întradevăr îşi pune
în gând cu toată tăria, să lase la o parte trufia şi războiul ce la pornit fără cumpătare împotriva mea şi a fiinţelor mele.
Spiritul Veacului: De altfel, bătrâne, nici nu te-ai lăsat tot timpul îndurător.De căte ori a fost nevoie, nemaisuportând nelegiuirile lor, ţi-ai deschis jgheaburile, şi fie i-ai înnecat, fie i-ai năvălit cu focul din adâncul inimii tale plină de năcaz şi amărăciune, pricinuită tot de aceştia.Şi nu de puţine ori i-ai înghiţit cu tot cu măreţile lor cetăţi, cu tot cu trufaşele lor turnuri ce străpungeau până şi cerurile.
Sufletul Pământului (aprobând cu amărăciune): Da, şi cumplită mai era răzbunarea mea şi a fiinţelor mele, mai ales când ne adunam tustrei: eu, Duhul Apelor, şi Suflul Văzduhului, şi ne puneam la mare sfat întru pedepsirea şi îndreptarea de iznoavă a neputincioşilor.
Marele Mamona: Şi la ce va folosit toate acestea? Nu vedeţi cum mintea şi inima lor a rămas aceeaşi, ba încă năravurile şi poftele lor s-au ascuţit peste măsură, încât mai rău mi se pare că le-aţi făcut.Toate acestea s-au adunat în scurtimea minţii lor şi pornesc parese, cu o mai cruntă ferocitate împotriva domniilor voastre.
Spiritul Veacului: Taci, neruşinatule! Tu zici asta doar pentru ai deznădăjdui şi pentru ai descotorosi de bunul lor gând de îndreptare, pentru ai avea mereu sub ocrotirea şi oblăduirea împărăţiei tale. Mare vicleşug însă, le întinzi acum. Îi laşi doar să creadă că au atins cu adevărat libertatea deplină, şi că acum e singura lor cale prin care îşi pot stăpâni viaţa, prin fantasma sporului mărunt de luciditate.
Sufletul Pământului: Şi mai află necruţătorule, că tocmai întru trezirea şi mai grabnica sporire a fiinţei lor, mă răzbun şi le aduc atâta năcaz oamenilor.Totul întru binele lor.
Spiritul Veacului: Aparentul rău pe care îl provoacă şi i-l face natura omului, e de fapt, un firesc curs înspre mai bine, înspre îndreptarea şi iluminarea oamenilor, atâta cât Bunul Demiurg hotărăşte ca eu să le mai îngădui evoluţia.
Marele Mamona: (cu un râs sfidător) Ha, ha, ha, sărman spirite al vremii! Nu vezi că ţi-a sunat ceasul? Nu vezi că fiecare secundă e împotriva, a însăşi trecerii tale fară de grijă, asemenea unui atom bolnav răzvrătit în propria-i constituire materială, sau asemenea unui mădular frânt în propriul trup.Toată clipa ţi-a devenit duşmană. Nu te mai poţi împotrivi devenirii, veşnic curgi înspre mine, adică înspre nicăieri.
Sufletul Pământului: Şi ce vrei să insinuezi, viclene Mamona?
Marele Mamona: Nu să insinuez, ci chiar să proorocesc: sfârşitul timpului şi al istoriei este aproape.Sau dacă nu mă-nşel, chiar a şi-nceput. Nu-i vede-ţi cum strigă cu înflăcărare întru slava mea şi a slugilor mele.

Din fundul prăpastiei se ridică glas de mulţime ce înduioşează pe suflul văzduhului

Strigătul Omenirii: Ura, ura suntem în sfârşit în afara timpului, istoria nu ne mai poate ajunge. Am luat-o cu mult înaintea timpului, istoria a căzut din constrângerea ei. Nu ne mai reţine nimeni şi nimic.Încă putin şi vom stăpâni şi timpul, încă puţin şi călătoria în timp va fi posibilă. Ne vom deplasa prin spaţiu-timp precum ne plimbăm astăzi cu maşinile, nestingheriţi şi singuri.În sfârşit, vom putea de acum înainte să facem noi singuri istoria,şi să nu ne mai facă istoria pe noi.
Suflul Văzduhului: O, bieţi copii!Voi nu ştiţi cât de nefireşti sunt gândurile voastre.
Spiritul Veacului: (milos către mulţimea de jos) O, tu, Europă, cu credinţa ta în progress! O, tu, Americă, cu pragmatismul şi optimismul tău decadent! O, tu, Asie, cu spiritul şi vitalismul tău evident! O, tu Africă, cu primitivismul şi exotismul tău strident! Nu vă lăsaţi înşelate de duhul autosuficienţei şi al ironiei crunte, nu vă lăsaţi prinse în ghearele lui Mamona.
Marele Mamona: (uşor ironic) Păcat, Spirite al Veacului, discursul tău părea atât de îmbietor, de sincer, de elevat, înflăcărat. Priveşte însă sărmane în fundul prăpastiei şi vezi:




Scena a doua


Alcătuit din multilple voci, numaidecât a unor persoane tinere, Strigătul Omenirii răsună din adâncul genunii precum ecoul unei sentinţe.

Strigătul Omenirii: Ne-am descătuşat în sfârăşit, de lanţurile îmbătânirii.Nu mai putem fi pătrunşi de azi înainte de sindromul descompunerii.Trupurile noastre se simt libere acum, parcă întâia oară, sub vestigiile întineririi. De aceea declarăm:
Vocea unui tânăr: Toţi cei netineri sunt condamnaţi la a-şi reface trupul, al supune procesului de regenerare şi reîntinerire. Nu se mai acceptă în fabrici decât băieţi puternici şi fete tinere cu picioare voluptoase şi sâni sănătoşi.
Un tânăr politician: Este interzis de azi înainte să fii bătrân. Singura formă de conducere admisă este democraţia adolescenţilor.
O tânără judecătoare: Vom decreta astăzi un proiect de lege prin care tinerii se vor elibera definitiv de sub tirania bătrânilor
Un adolescent antropolog: Asistăm astăzi la o nouă revoluţie antropolo-gică. Noul Om al timpurilor postmoderne nu are voie să nu fie tânăr. Singura condiţie ce se impune noului om este să fie mereu tânăr.
Un tânăr sociolog: Vârsta maximă a unui cetăţian nu trebuie să depăşească 33 de ani.După această vârstă cetăţeanul este declarat inapt şi supus unui permanent control medical, unui continuu act de înfrumuseţare estetică.
O tânără jurnalistă: Televiziunea nu va mai avea dreptul să difuzeze pe posturi emisiuni, filme, sau imagini cu caracter de îmbătrânire.
Un adolescent arheolog: Istoria trebuie numaidecât revizuită.Să se rescrie totul într-o manieră tinerească, veselă, în care să nu se mai audă de domnitori ca Mircea cel Bătrân, Vodă Şchiopu, Chioru sau alte minunăţii de genul acesta. Poporul trebuie educat în spirit pur tânăr,şi in acest sens strămoşii săi nu pot fi alfel decât tineri.
Tânară doctoriţă:Persoanelor în vârstă nu le este permisă plimbarea şi ieşirea în public decât în urma unui control virulent al paramedicilor şi numai după ce pshihoesteticienii au semnat şi declarat printr-un document special, caracterul mereu tânăr al pshicului şi fizicului individului.
Un D.J: Sunt interzise în cluburi şi discoteci purtarea unor îmbrăcăminte exibiţonist, de felul rochiilor lungi la fete, sau a costumelor de epocă la băieţi.Aceste veşminte contraveneau în trecut dezvoltării civilizaţiei adolescente şi etosului libertăţii fără frontiere.
O tânără pe role: Va fi o eră în care pacea, liniştea, bunăstrea şi frumuseţea tinereţii vor străluci pe pământ asemenea soarelui în dimineţi senine.
Preşedintele republicii adolescetia: Cetăţenii nu vor mai avea voie să strice veselia, bucuria, şi buna dispoziţie ce se însoţeşte pe sufletul mereu tânăr al celuilalt. Pe pământ şi în neamuri să nu fie decât un permanent aer proast de tineri amorezi. Gelozia, divorţul, refuzul şi orice alt fel de atitudine ce contravine sentimentului pur al îndrăgostirii este condamnat drastic prin lege. Tinerii îndrăgostiţi trebuie lăsaţi liberi, să li se acorde prioritate în orice fel de instituţie, să li se respecte necondiţionat intimitatea juvenilă, întrucât ei sunt principalii contribuitori la creşterea sporului demografic.
Primul ministru al republicii adolescentia: Vor fi promovate mereu jocurile, dansurile, distracţiile, nunţile, cumetriile, şi orice altă formă de manifestare publică a tinereţii, prin care râsul şi divertismentul să primeze.
Un tânăr şi neliniştit poet: Viaţa să nu fie alta decât un lung şi frumos carnaval.Să trăim mereu ca-n basme, cu o tinereţe fără bătrâneţe, şi chiar cu o moarte fără de viaţă.


Scena a treia


Discursul halucinant al Strtigătului Omenirii este oprit brusc de apariţia minunată a Bunului Demiurg.Cu o voce puternică, dar blândă,bătrânul blond se adresează direct Marelui Mamona.

Bunul Demiurg: Nu uita, cruntule Mamona, puterea pe care o ai, doar Cel de sus ţi-a dat-o, şi pentru asta ar trerbui să-I slujeşti cu sfinţenie.
Marele Mamona: Aşa e, blândule Demiurg; puterea pe care o am vine de acolo de sus, din necunoscutul văzduh, dintr-o lume nesfârşită.Dar puterea nu-şi are sens decât aici, pe negrul pământ.Pe pământul fărădelegilor şi al nemulţumirilor.
Bunul Demiurg: Ai grijă încrezătorule, că puterea, e de multe ori împotriva orânduirii.Puterea e călcătoare de lege şi de adevăr. Sub mrejile puterii apare întunericul de sugrumă lumina adevărului.
Marele Mamona: Adevăr? Ce-i adevărul? Nu există adevăr. Pe pământ domneşte doar minciuna. Ea e singura realitate posibilă, cel puţin aici. Nu este îngăduit unor fiinţe de lut să cunoască adevărul. Lumina s-ar stinge de tot în ţărâna unora ca acestora.
Bunul Demiurg:Tocmai pentru aceştea m-am silit şi am renunţat la multe planuri măreţe din Univers.Pentru aceste fiinţe de lut, asupra cărora am suflat viaţă întru păzirea lucrurilor ce le-am dat să fie pe Pământ.Adevăr e că, puţină lumină mai rămâne în urma acestui trup umblător.
Marele Mamona: Lasă-mi-l dară mie să-mi slujească împărăţiei mele de întuneric şi minciună. Lasă-mi-l mie să-i dau eu un rost şi o înţelegere în această lume de neînţeles.
Bunul Demiurg: Nu-ţi îngădui să-i furi până şi ultima cale de reîntoarcere. Îl voi lăsa să se facă singur cea ce vrea. Să devină propria lui creatură.Şi pentru asta o să-i eliberez conştiinţa şi dorinţa. Se va vedea la urma urmei, căt a fost cu lumina şi cât a fost cu întunericul.
Marele Mamona: Iertată-mi fie îndrăznela, bătrâne. Dar eu îţi spun că ce vine din pământ tot pământ rămâne.Si pe deasupra cea ce rămîne din el după ce i-ai luat sufletul, e doar viermi şi putregai.O claie de viermi, atâta rămâne din carnea asta umblătoare.
Bunul Demiurg: Tu să taci, necuratule! Căci Eu am pecetluit ţărâna aceasta cu un duh sfinţitor.De va fi în stare să-l păstreze viu până la capăt, nu va gusta moarte şi nici nu va mai fi hrana micilor târâtoare.
Marele Mamona: Aha, milostivule, mă tem că puţini sunt cei ce au făcut aceasta.Mai toţi au nesocotit duhul sfinţitor ce li le-ai dăruit, şi s-au dedat poftelor lumeşti,murdărindu-şi trupul.
Bunul Demiurg: Sunt doar nevoinţe ale frumuseţii şi ale frăgezimii lor tinereşti.Înclinări ale firii lor slabe şi nevinovate. Neprihănite zvâcniri ale neputinţei lor trupeşti.
Marele Mamona: Iertare Prealuminate, dar pe cât ai iubit şi iubeşti Tu lumea asta, pe atâta te uită şi te nesocoteşte, stricându-ţi cu voie măreţul Tău plan.
Bunul Demiurg: Mândria, doar mândria ta nemăsurată nu poate lăsa loc vreunui strop de milă, vreo scânteie de speranţă pentru creaturile astea prăpădite. Cât despre planul mântuirii ce l-am pregătit pentru acest aprig nesfârşit Univers, numai mie îmi este îngăduit a-l face şi reface după plac şi după cursul vremii şi al lucrurilor. Căci Eu întru multa milostivire am lăsat libertatea nemăsurată până şi pietrelor neînsufleţite ale râului, până şi codrilor munţilor, păsărilor cerului, şi tuturor creaturilor mele, fie văzute, fie nevăzute.
Marele Mamona: Mi se pare mie poate, dar tocmai libertatea asta e însăşi premisa căderii ultimii creaturi în-fiinţate.
Bunul Demiurg: Căderea omului...(oftând) multă plângere şi durere a fost atunci în împărăţia luminii, multă supărare pe feţele îngerilor şi multă scârbire în inimile lor. Serafimii şi heruvimii şi-au acoprit feţele din pricina ruşinii păţită de om.
Marele Mamona: Iar în împărăţia mea, a întunericului, au săltat atunci porţile iadului de veselie,iar slujitorii mei au început să horească de bucurie. Că de multe veacuri nu se mai deschise gura spurcată a iadului. Aproape că-i ruginise porţile.
Bunul Demiurg: Să nu crezi că mi-am părăsit vreodată, de tot creaturile. Le-am dăruit libertate tocmai pentru că le iubesc şi pentru că vreau să–şi descopere sieşi măreţia şi demnitatea. Niciodată n-am lăsat vreo firmitură de praf fără vreun strop de lumină. Am aşternut peste toată creaţia, încă de începuturi, o pătură nevăzută de lumină pentru a o apăra de nelegiurile împărăţiei întunericului.
Marele Mamona: Da, degeaba. Pe câtă lumină le-ai fi dat atunci la marele început, pe atât de multă negură gustă acum, neputinciosul om. Şi dacă-mi permite-ţi, o mică glumă: omul fuge de lumină şi de adevăr ca de mine, iar la mine aleargă precum ursul la un fagure de miere.
Bunul Demiurg: Prea nesecoteşti mărite Mamona, voinţa oamenilor. Nu crezi deloc în capacitatea lor de a progresa, în minunata lor putere de conştiinţă, în putinţa lor de a sta treji, stâlpi necinstintiţi la temelia lumii. Tare dispreţuieşti sfinţii şi conştiinţele verticale, ce-au depăşit vicisitudinile istoriei.
Marele Mamona:Nu dispreţuiesc, bunule, puterea oamenilor. Dar istoria înseşi a dovedit că marile spirite au fost totodată şi mari împătimiţi. Cei mai tari în credinţă au fost şi cei mai înverşunaţi apostaţi. Marii cucernici au fost mai întâi mari eretici.
Bunul Demiurg:Tocmai pentru curajul şi tăria lor de a reveni mereu pe calea adevărului şi a binelui am ţinut şi ţin în continuare la lume. Pentru setea lor in-finită de dreptate şi de adevăr.
Marele Mamona:Sete de dreptate? Nu prea se vede aşa ceva, astăzi, la aceştia. Poate sete de bani, de avuţie, de plăceri şi de putere. Doar o nebună sete de putere vezi la aceştia, nicidecum virtuţi. În toate cele se arată asemenea mie, ba chiar uneori mă şi întrec în scornirea de nelegiuiri. Mă surprinde în răutate şi mă face să mă simt umilit în faţa grozăviilor şi fantasmelor lor diabolice. Atrocităţile lor încântă până şi pe mai marii împărăţiei mele. Se miră iadul de prostiile oamenilor, de modul stupid în care venerează nimicul şi aduce la rang de mare cinstire mărunţişurile nenumărate ale lucrurilor lumii. Încă puţin şi vor ridica altar nimicului şi îşi vor supune aspiraţiile la picioarele Marelui Nimeni.
Bunul Demiurg:Poate că au slăbit oamenii în credinţă şi nu mai au viguarea de la-nceputuri, poate sunt într-un moment critic al entuziasmului lor vital, poate li s-au amorţit inimile, iar spiritul se simte obosit după atâta osteneală în lupta cu întunericul. Şi de aceea se cuvine să mai aşteptăm, să-i mai îngăduim,căci planul meu presupune o mare încredere în om.
Marele Mamona:Oare nu greşeşti, bătrâne, bizuindu-te pe aceasta? Ce te face să te încrezi întratâta într-o mână de pământ, încât să laşi să depindă de el ditamai Univers?
Bunul Demiurg: Nu sunt eu Marele Arhitect. Cinstea aceasta am dat-o omului, întrucât e singura fiinţă făcută după chipul şi asemănarea mea. Te miri c-am pus pe umerii acestuia atâta responsabilitate. Află, că în ciuda căderii lui repetate va avea tăria să-şi împlinească rostul căria i s-a dat.
Marele Mamona: Întunericul ce mă stăpâneşte nu-mi poate lămuri cum e posibil aşa ceva. Ceea ce văd şi ceea ce se vede din negura firii mele dobândite, e că doar o magie luminată poate face din om o asemenea fiinţă (râde sarcastic şi extrem de nedumerit) în care iată, se găsesc stâlpii noi ai temeliei Universului.
Bunul Demiurg: Să nu crezi însă, Neluminate că fiece om se va bucura de un asemenea privilegiu.Îi voi alege doar dintre cei care au ştiut să păstreze şi să învioreze continuu lumina taborică.
Marele Mamona: Aha,deci luminăţia voastră faceţi discriminări. Tu îţi alegi viitorii împărăţiei, nu împarţi adevărul în mod egal, frăţeşte ,tuturor.
Bunul Demiurg: Nu te-ai săturat să tot ispiteşti, întunecate? Păi dacă nu se alege neghina de grâu, ce se va lege din frămăntătură? Stricăciune, şi mai rău decât stricăciune, stare pe loc, împotmolire în nesfârşitele căderi. Şi de acea pentru a se înceta definitiv nesfârşitul şir al căderilor, judecata şi alegerea finală trebuie să fie radicală, fără şovăişuri, fără ezitări. Voinţa slabă nu încape şi nu-şi are loc în împărăţia luminii.
Marele Mamona: Dar cu ceilalţi ce vei face? Nu aşa că mi-i vei da mie, să-mi fie plinători ai neorânduielii? Îi voi face fii ai negurii celei reci, le voi scoate din inimi, orice grijă şi durere, nu vor mai simţi suspine după lumini închipuite. Lasămi-i mie şi ţi-i voi pregăti pentru lumina adevăratei tale împărăţii. Cu cât îi voi îndepărta de Soarele Ceresc cu atât se va naşte în ei dorul negrăit de lumini. Numai să mi-i laşi să-mi slujească mie pe pământ.
Bunul Demiurg: Greu lucru îmi ceri, viclene. O, tu nici nu ştii ce ceri. Vrei puterea nemăsurată asupra acestora, vrei să-i ai cu tine în lumea morţii,dar nu voi îngădui asta.
Marele Mamona: Ai spus că le vei da libertatea totală. Că îi vei lăsa slobozi să-şi creeze propria existenţă.
Bunul Demiurg: Da,îi voi lăsa în voia lor, dar nu-i voi părăsi niciodată. Am făcut în trecut legământ cu ei şi nu se cuvine să-l încalc.
Marele Mamona: Totuşi, dacă ei mă vor alege pe mine, mi-i vei da?
Bunul Demiurg: Da, ţi-i voi da. Asta în virtutea legământului că îi voi lăsa să se rostuiască, chiar dacă le-am zis de-atâtea ori să facă doar voia „noastră”. Dar le voi aminti mereu drumul lor primordial, le voi arăta mereu calea pe care să purceadă.

Satisfăcut de răspuns, Marele Mamona surâde şi-şi învârte orgolios coada, mişcând în acelaşi timp voios din coarne şoptind uşor către sine:
Marele Mamona:Îi voi supune mie şi-i voi face să mi se închine mie cu toată ardoarea lor. În afară de bani, de pofte,de plăceri trecătoare să nu-şi dorească nimic. Îi voi face să uite de unde au plecat, îi voi pregăti pentru împărăţia-mi.

Scena a patra


Undeva în nori, dincolo de locul unde păsările nu mai pot ajunge, Spiritul Veacului, Sufletul Pământului, Duhul Apelor şi Suflul Văzduhului s-au adunat întru mare sfat pentru a hotărî soluţii la soarta omului.

Sufletul Pământului:(cu barba lui lungă, mirosind a pădure de stejar, işi pronunţă fără înverşunare grava sentinţă):Toate împărăţiile lumii s-au promânunţat fără nici o reţinere pentru osândirea neamului omenesc. Din fundul gheenei până la tronul Celui Preaînalt se aude un singur cuvânt:vai, vai şi iar vai. Ferască sfântul de cele ce i se pregătesc neamului omenesc.
Spiritul Veacului: De aş putea, aş încremeni în loc, precum o stâncă de granit şi mi-aş opri grabnica înaintare! Dacă Înaltul nu mi-ar scurta acum din trecere şi nu mi-ar face zilele atât de pieritoare, nu ştiu cum ar fi suportat omul asemenea plăgi ce i se pregătsc.
Suflul Văzduhului: (printre crâncene croncănituri) Deatâtea ceasuri aud croncănitul acesta strident. Si urletul acesta al păsărilor de pradă,ce mă-nfioară cu ecoul lor tulburător. Duhoarea morţii a ajuns până-n crugul azurului, iar norii aprape că-ngheaţă de spaimă.
Duhul Apelor: Vai, până şi fiinţele adâncului din mine s-au deşteptat din somnul lor netulburat, şi au început să tremure, ca fugăriţi fără zăbavă de pâcla negurii cea urât-mirositoare şi hidoasă.
Sufletul Pământului: Atâta groază domneşte nestăpânită în fiinţa lucrurilor, că până şi munţii au pornit-o îngroziţi la vale. Iar volbura adâncului arzător e gata-gata să plesnească.
Spiritul Veacului: (de data aceasta cu oprivire tristă în ochi) Şi mai rău e că simt secunda timpurilor din urmă, izbindu-se în mine cu zbuciume de negrăit.
Duhul Apelor: Gheţurile au luat-o la fugă prin nesfârşita lume a apelor, şi se topesc unul câte unul plutind în derivă,iar râurile şi pâraiele, până şi cele mai neînsemnate, şi-au ieşit din minţi înghiţind şi rupând totul în calea lor.
Suflul Văzduhului:Iar eu oricăt aş încerca prin puterea ce mi s-a dat, nu mai pot ţine în frâu puzderia de vânturi şi de nori grei ce se năpustesc cu groază asupra pământurilor şi caselor oamenilor.
Spiritul Veacului: Negreşit că suntem în vremurile de pe urmă.Sau cel puţin ne aflăm la un moment de mare primejdie şi încercare pentru omenire. Trufiile şi nelegiuirile neamului omenesc au ajuns la culme. Nimic nu mai poate sta împotriva acestei nenorociri, care până la urmă tot ea şi-a creat-o şi şi-a atras-o asupra-i.
Sufletul Pământului: Aşa e, Spirite al Veacului cel înţelept. Nu de puţine ori am fost chemaţi şi trimişi de Dumnezeu asupra acestora. Şi aţi văzut bine, cum că în calea mâniei sfinte nu-i poate sta nimeni şi nimic. Dar ceea, ce se pare că va veni asupra neputincioşilor acestora este de neînchipuit până şi pentru noi fiinţe neomeneşti.
Duhul Apelor: Ce putem face dar? Eu însu-mi de-abia pot să-mi liniştesc şi să-mi apăr fiinţele ce le am în stăpânire. Ba şi pe acestea din cauza nejudecării omului sunt pe cale de a le pierde. Cu toate că încă mişună apele de vietăţi. Nu ştiu până când voi mai suporta greutatea fărădelegilor.
Suflul Văzduhului: Nici eu nu ştiu pănă când voi mai suporta greutatea şi răul ce îl aruncă asupră-mi cu aparatele lor de fier, ce se vor a fi asemenea păsărilor cu zgomotul şi zăngăneala lor infernală, ce se aude prin toate colţurile lumii.
Sufletul Pământului: Bine cugetaţi în inimile voastre, prieteni şi fraţi ai mei. Sunt îndreptăţite jalbele ce le aduceţi cu atâta nemulţumire asupra omului şi a neamului său. Dar după cum tot măriile voastre bine-ştiu, pârlitului acestuia i s-a dat cheile împărăţiei cerurilor,iar la începuturile lumii, i s-a încredinţat de către Preaînalt întru stăpânire, întreg pământul cu tot ceea ce se află în şi pe deasupra lui. Şi asta bine ne-o poate îndreptăţi şi adeveri Spiritul Veacului.
Spiritul Veacului: Da, aşa e. Stă scris în analele istoriei lumii că s-a pecetluit acesta printr-un legământ între Preaînalt şi primul om, Adam. Lui i s-a încredinţat toată avuţia şi rodnicia pământului, şi i s-a dat şi rolul de a le numi pe ele, după specificul lor, pe fiecare după rol şi după prăsire.
Sufletul Pământului: Zic aşadar,să convocăm degrabă un sfat şi să orânduim cele de trebuinţă pentru această fiinţă.
Spiritul Veacului: Nu mai avem timp de pierdut. Ceea ce ni se pare nouă a fi acum tihnă şi pace, e doar marea linişte de dinaintea furtunii. Când in adevăr, dincolo de aceste senine amurguri, se silesc a veni îngreuiate neguri de moarte şi nenorocire.
Suflul Văzduhului: Noi vom continua să slujim cu sfinţenie Celui ce ne-a orânduit întru existenţă, Bunului şi Dreptului Demiurg. Numai El ne mai poate spune ce e de făcut, dacă se mai pate face touşi ceva, pentru acest neam omenesc.
Duhul Apelor:Întradevăr, numai Cel care l-a creat şi l-a adus la fiinţă, dându-i libertatea de a se face pe sine cu rost în istorie, poate spune ce e mai bine şi de folos pentru om.
Sufletul Pământului: Înţeleg, cum că cereţi a-l chema aici, la marele nostru sfat, pe însuşi Demiurg. Dar aţi uitat că pe Preaînalt nu-L putem chema să ne sfătuim aşa, după cum bate vântul, decât în măsura în care El Însuşi are nevoie de noi într-un mod miraculos. Iar cele ce facem fiecare nu se înfăptuiesc niciodată, fără ştirea sau voia Lui. Cu toţii suntem supuşi măreţului său plan de mântuire a lumii. Ceea ce putem face, în ciuda puterilor nebănuite ce ni le-a dat întru multa sa dragoste, e să aşteptăm ordinul cel mare de înfăptuire, asemenea soldaţilor ce aşteaptă necârtitori ordinul mai marilor lor.
Spiritul Veacului: Oricum, nu mai există altă alternativă în faţa cruntei istorii. Nu puteţi să vă împotriviţi niciodată trecerii timpului. Acum, când timpul coboară peste oameni cu o nepotolită sete de nimicire. De la-nceputuri, plăcerea lui a fost aceea de a nimici fără nici o remuşcare pe tot omul ce-i trece stingher pe sub ucigătoarea-i umbră.
Sufletul Pământului: Să tragem mai întâi o concluzie la cele hotărâte şi discutate în marele nostru sfat, şi să analizăm încă o dată, cu mai multă cumpănire şi chibzuinţă starea de fapt a lucrurilor. Întradevăr, la mare şi dificilă încercare va fi pusă omenirea în timpul ce va să vină. Şi asta din cauza încrezutei sale deveniri. Negăsindu-se pănă acum în ciuda marilor şi permanentelor intervenţii divine, nici o schimbare în privinţa moralei, credinţei, cunoaşterii sau a oricăror altor bunătăţi şi virtuţi însămânţate şi dăruite necontenit în lume. Ba din contra, s-a constatat o mai adâncă afundare în groapa stricăciunii şi a nelegiuirilor. Creaţia e pe cale de a-l uita pe Creator, şi de a se prăpădi astfel, pe veci, în nefiinţă. Iar ceea ce este o nenorocire şi pentru soarta noastră e că din cauza neascultării acestuia riscăm a fi aruncaţi în afara timpului şi chiar înlocuiţi prin venirea unui Pământ nou şi a unui Cer nou.
Duhul Apelor: Vai,dar cu mine, adică cu mările şi oceanele, cu râurile acestui pământ, ce se vor întâmpla cu ele? Încă puţin şi o să-mi plâng de milă. Deja îmi văd moartea printre lacrimi. Curg srtopi de sânge în loc de apă.
Spiritul Veacului: Nu-ţi face griji,stai liniştit, duh blând al apelor. Căci tu vei căpăta puritatea şi limpezimea pe care ai avut-o cândva la începutul lumii. Nu-ţi va mai tulbura nimeni, atunci,curgerea domoală. Mai limpede decât cristalul vei sclipoci pe noul şi sfântul Pământ. Vei fi cu totul un izvor limpede de apă vie.
Suflul Văzduhului: Dar cu mine, ce se aude despre mine, după ce va trece urgia? Eu unde îmi voi găsi locul? Voi scăpa oare odată, de zgomote şi smog? Ah, Doamne de-aş scăpa...
Spiritul Veacului: Tu, liniştit suflu al văzduhului, vei deveni o negrăită mireasmă, pe care Lumina cea sfântă a seninului Soare al Preaînaltului te va mângâia şi te va umbri ca pe-o pană de porumbel. Vei fi dar, cea mai răsfăţată fiinţare a tuturor timpurilor. Te vei bucura din plin de iubirea cea vecinică, şi nu doar glasul păsărilor te va încânta, ci însuşi glasul neîncetat al îngerilor şi sfinţilor din Cer, care de-apururi slăvesc puterea Celui Preaînalt.
Sufletul Pământului (trezit parcă din reverie) Vedem dar, că nu mai găsim scăpare omului. Puţine sunt faptele ce pot veni degrabă întru apărarea lui. Pieirea sa este iminentă. Sunt curios totuşi, să văd, ce va pregăti Bunul Demiurg întru scăparea sa.






Scena a cincea


Intrând brusc în miezul aprins al discuţiilor, Bunul Demiurg sprijinit pe toiagul dreptăţii, ridică glasul de tunet şi arată către neamul omenesc:

Bunul Demiurg: Acolo jos, greu e să distingi omul bun de cel rău. Grea muncă văd că le-am dat îngerilor alegători de neghnă. Am auzit din tron plângerile voastre, şi cunosc bine cele judecate de voi în privinţa umblătorei fiinţe de lut. N-aş vrea însă, să fiu acuzat de nepăsare sau de proastă manevră în mânuirea şi clădirea planului meu de mântuire a Universului.
Sufletul Pământului: Ferească sfântul,mărite Stăpân. Nu vom cuteza vreodată să aducem reproşuri existenţei. Suntem întru totul deacord cu hotorârile şi dorinţele înţelepte ale Sfântului Tău Sfat.
Spiritul Veacului: Nu vom da niciodată îndărăt poruncilor şi hotorârilor Tale. Când vei spune că e timpul să mă opresc, împotrivit nu voi putea să mă arăt, orice aş face. De e să-mi încetinesc creşterea, mi-o voi încetini. De va fi să adâncesc, să accelerez secundele zilei, aşa voi face. Totul e să-mi dai dezlegare.
Bunul Demiurg: Negreăit te voi dezlega, cârmuitorule al timpului. Şi te voi împuternici a trece chiar şi mai repede decât lumina. Doar aşa va suporta fiinţa de lut, îngrozitoarea devenire.
Spirituil Veacului: Cruntă este destrămarea fiinţei. Lucrurile încep a se topi iremediabil în devenire, asemenea unor stele aruncate în gaura de viermi.
Suflul Văzduhului:Nu vreau să înspăimânt,dar îmi vine să cred, că cineva se joacă de-a Universul. Exact acum, s-au născut un miliard de găuri negre şi au murit cinci miliarde de stele. Abia mai pot ţine frâu uriaşului val de explozii. Prin cosmos circulă un adevărat tzunami de radiaţii. Deja simt pârjolul pe propria-mi piele.
Duhul Apelor: Să nu spui frate, că a început marele pârjol. Marele foc de la sfârşitul veacurilor anunţat, de nu cu mult timp, în urmă de prooroci.
Sufletul Pământului: Nu vă îngrijoraţi fraţii mei, Preaînaltul este aici cu noi, şi nimic din toate acestea nu ne vor afecta. Atâta timp cât îl avem lângă noi pe Demiurgul nostru cel Blând, nimic rău nu ni se mai poate întâmpla.
Suflul Văzduhului:Asta doar dacă nu îngăduie Marelui Foc să ne atingă. Dacă se va îndura de noi şi ne va cruţa.
Duhul Apelor: (către Bunul Demiurg) Te rugăm, milostive, ai grijă de noi! Spune că nu ne vei părăsi, că ne vei ţine neclintiţi.
Bunul Demiurg: Staţi liniştiţi, dragii mei. Eu tot timpul am ţinut la cei drepţi care nu mi-au nesocotit pounca şi care mi-au respectat întru totul voinţa mea pentru această lume. Care au crezut întru totul, în perfecţiunea planului meu, i-am pus mereu înainte stătători ai Universului. Nu mi-am nedreptăţit niciodată slujitorii. Ba am căutat să le îmbogăţesc lumina şi să-i preafericesc pe fiecare după cuviinţă şi străduinţă.
Suflul Văzduhului:(arătând o uşoară neîncredere) Dar, Bunule, ce-i cu această cutremurătoare căldură ce vine asupră-ne? Simt că mă pârjolesc.
Bunul Demiurg: Nu te necăji ,totul o să fie înspre mai binele vostru. Asta e doar fierbinţeala mâniei mele, ce a ajuns la cote inimaginabile, din cauza necurăţiei omului. De acea când se va împlini vremea, cea de pe urmă, mă voi izbi cu o iuţime de negrăit. Nimic nu va putea sta în calea iuţimii mâniei mele
Sufletul Pământului: Acesta e aşadar, binecuvântatul foc purificator, de la sfârşituri,pregătit pentru împlinirea planului de mântuire?
Bunul Demiurg: Da. Dar pe acesta îl voi folosi ca soluţie radicală în salvarea creaţiei mele. În lipsa unei alternative la îndumnezeirea existenţei, îmi voi revărsa mânia fără cruţare şi fără să mă uit înapoi.
Duhul Apelor: Cumplită a fost odată, revărsarea mâniei Tale peste lume,când ţi-a părut rău de creaţie. Şi în special de faptul că l-ai făcut pe om.
Bunul Demiurg: A fost singura dată în istoria existenţei, când mi-a părut rău de cele pe care le-am făcut. Sper să nu se mai repete aceasta. A fost o mare durere în inima mea atunci. Un moment cu adevărat regretabil şi de plâns, dar bine de luat ca pildă.
Duhul Apelor: Am luat multă vreme aminte la faptele cumplite din trecut. La acele momente de mare cumpănă pentru soarta omenirii. Am cugetat îndelung la cauza degradării şi a necinstirii universale. Nu mi-am putut însă niciodată da seama de unde dispreţul acesta necontrolat faţă de vecinicie şi existenţă.
Spiritul Veacului:Iar eu tind să cred că indifernţa asta absurdă asupra trecerii mele e patologică. Ţine de un mare deficit al existenţei sale în temporalitate. De o infirmitate de esenţă, infirmitate în sens de depăşire a eternităţii prin cufundare în efemer. Putem scrie o întreagă mitologie a efemerului la această fiinţă de lut.
Sufletul Pământului:Asta din cauză, poate,că e fiinţă de lut. Poate aşa îi cere însăşi structura sa corporală,substanţa lui carnală. Şi prin asta, într-un fel se înrudeşte şi cu mine. Marea lui decepţie e că îşi trage originea din nestatornicia-mi. Dar el a uitat că eu sunt aici încă dinaintea creaţiei. Eu şi Cerul suntem de la-nceput.
Suflul Văzduhului: Negreşit suntem suport al materialităţii şi nestatorniciei creaţiei. Noi suntem fundalul pe care s-au pus temeliile lumii. Principalele fundamente la naşterea lumii.
Bunul Demiurg: Da, şi tocmai de aceea planul meu prevede a vă înlocui, după Marea Purificare, întru totul, ca Cer nou şi Pământ nou.
Sufletul Pământului: Fie voia Ta ,mărite,numai înţelepciunea-ţi nemărginită poate şti ce e de folos şi mai bine umilelor noastre existenţe. În mâinile Tale ocrotitoare totul este în regulă, totul este sigur şi de neclătinat. O, de-ar fi şi aceştia atât de încrezători în mâinile Tale!
Bunul Demiurg: Sunt. Dar, doar o parte din ei. Pe aceştia îi voi înnălţa foarte în împărăţia-mi. Mare răsplată îşi vor lua aceştia. Îi voi pune împreună-salvatori pe Pământul şi Cerul cel Nou. Raze ale Luminii vecinice vor răsări deasupra tuturor şi vor ferici şi îmbogăţi existenţa cu parfumul bucuriei lor.
Spiritul Veacului: Mereu a fost nevoie de o alegere în istorie. Între cel puţin două alternative. Si de fiecare dată s-a căutat a o alege pe cea incontestabil mai bună. Problema însă a fost ce anume a justificat profunda alegere? Care a fost criteriul primordial după care s-a ales cea mai bună variantă? Să zicem că războiul rece s-ar fi transformat într-unul fierbinte. În aceste condiţii alt curs ar fi luat pînă şi Marele Nostru Sfat, şi alta ar fi fost viteza trecerii mele. Suntem deci, aruncaţi undeva între realitate şi posibilitate,oarecum condamnaţi la devenire, aflaţi mereu la mila unui indecis lut umblător.
Sufletul Pământului: Bine spus, înţelepte Spirite, prea mult sunt la mila unui indecis. Răbdarea noastră cred că are şi ea dreptul la limite. Milioane de închinăciuni, Stăpâne, dar cel pe care l-ai încredinţat a ne supune, e el însuşi supus propriei orbiri şi nesocotinţei de neînchipuit.
Bunul Demiurg: Doriţi cumva a vă schimba stăpânirea? Nu vă mai place starea de lucruri în care vă aflaţi? Nu vă mai convine situaţia, vă consideraţi întru totul neîndretăţiţi? De ce vă plângeţi atâta? De fiecare dată când v-am creat pe voi,împreună cu fiinţele voastre am spus că toate sunt bune şi plăcute foarte. Dar după facerea omului, n-am spus nimic despre asta ,cum că ar fi bun foarte, asemenea cum am zis depre voi. De aceea, vă respect frumuseţile şi vă binecuvântez, dar se cuvenea să-i dau acestuia darul orânduirii. Prin aceasta am vrut a încorona frumuseţea creaţiei printr-un orânduitor. Am vrut să ofer demnitate şi libertate pe măsura creaţiei mele.
Spiritul Veacului: Multă vreme soarta noastră a atârnat de această maimuţă nemulţumitoare. De orgoliile nelimitate ale acestor trântori în ale spiritului. În ciuda avansatelor tehnologii au rămas aceeaşi primitivi, cu acelaşi mod de viaţă barbar, ca la-nceputul epocii de piatră. Măcar atunci mai aveau suflet, şi se temeau de puterile cerului, de mânia zeilor naturii.
Duhul apelor: Şi pe deasupra îşi folosesc tehnica şi puterea pentru a-mi ucide animalele. Cu câtă barbarie s-au năpustit asupra stăpânelor mărilor şi oceanelor! Săracele mele balene,bieţii mei peşti! Şi asta doar pentru pofta lor fără margini.
Sufletul Pământului: Iar mie, mi-s fiinţele pe cale de dispariţie. Dragele mele vietăţi ce mi-au populat trupul, misterioasele mele târâtoare, toate au fost puse în pericol prin neastâmpărul şi nebunia omului. Unde ne sunt acum uriaşii elefanţi ce-mi stăpâneau odată cu străşnicie câmpurile, unde-s fiarele pădurilor, vietăţile blândeţii, unde-i bunul mers al vieţii, ordinea firească a vieţuirii? Unde-s toate acestea? Omul nu a venit pentru a-mi administra bogăţiile, ci pentru a le folosi întru nemăsurata lui plăcere, penrtu a-şi satsface odioasele orgolii, depăşindu-şi cu mult nevoile supravieţuirii.
Suflul Văzduhului: Mai mult,acesta a adus vrajba între vietăţi, a venit să strice cursul firesc al lucrurilor, să proucă mutaţii catastrofale, grăbind fără cugetare descompunerea lumii.
Spiritul Veacului: Şi pe deasupra in continuu se tânguie, că timpul lui e prea scurt, că n-are timp să-şi croieze o soartă, că i s-a dat puţine şanse în lupta supravieţuirii. Niciodată nu s-a mulţumit cu timpul ce i s-a dat a face umbră pământului. Tot vrea mai mult să trăiască şi să ucidă în zadar vremea fără a contribui în mod natural la creşterea vieţii. Toate vietăţile sunt fericite şi mulţumite de cât li s-a dat să trăiască, unele chiar luminându-se de preţul a câtorva clipe de fiinţă. Unele flori le-a fost de-ajuns şi câteva ore să-şi arate splendorile, ca apoi fără tânguire şi fără regret, să-şi dea sfârşitul ofilindu-se, nu însă, înainte de a îmbucura cerul cu miresme de negrăit.
Bunul Demiurg: Plângerea oamenilor este fără temei. Oare ei nu-şi mai amintesc că în esenţă sunt seminţe ale veciniciei? Că în ei sălăşluiesc fericirile eternităţii? Frumuseţile nepieritoare ale lumini şi ale mângâierii Chipului Meu le-am răsădit cu credinţă şi în chipul trupurilor lor. O, n-aş vrea să-mi pară rău a doua oară că le-am însămânţat bucuriile şi comorile fiinţei în trupurile lor umblătoare. Duhul de viaţă ce i l-am suflat va arăta in ce fel credinţa adevărului va învinge întunericul.


Scena a Şasea


Dintr-un abur înnecăcios,cu miros de pucioasă, Marele Mamona travestit într-un tânăr cavaler, rătăcitor şi mândru, apare din umbră cu o ciudată, absurdă reverenţă. Scoate din buzunar un teanc de bancnote şi le aruncă în mulţime. Totul se petrece în uralele necontenite ale strigătului omenirii. Aceste urale însă, nu se văd, sunt absenţe ce se aud în fundal, extaziate.

Strigătul Omenirii: Ura, ura, trăiască Marele Tare, şmecherul şi pungaşul nostru baştan! Aduceţi daruri şi laude stăpânului avuţiilor noatre. Cel ce ne-a arătat calea cea nouă şi dreaptă a îmbogăţirii. Da-ţi drumul la cântece şi dans, veseliţi-vă căci pungaşul pungaşilor e cu noi. Alături de ei „duşmanii mor” şi-şi rup ţoalele de pe ei de ciudă. Trăiască nababul!
Marele Mamona: Vă prea mulţumesc, „să moară mama tuturor duşmanilor mei”! Vă spun cu mâna pe inimă, că toată avuţia şi bogăţia ce-o am, e numai din câştig cinstit şi din dreptate.
Strigătul Omenirii: „Curat” câştig, „curată” dreptate.
Marele Mamona: Şi să nu uitaţi, cum că eu v-am învăţat toate acestea,că de la mine aveţi meşteşugul învărtelii. Tehnicile avansate şi subtile ale tragerii pe sfoară, eliminarea tacită a eticii în afaceri, adică deprinderea unei lipse enorme de scrupul .
Urmărirea numai a ineresului personal, după logica egoismului raţional. Şi cel mai important, mărirea prin orice mijloace a pungii. Nu degeaba m-aţi numit Pungaşul pungaşilor.
Un tânăr specialist în economie: Trăiască Pungaşul pungaşilor,părintele profet al noii noastre ordini mondiale! Instauratorul păcii depline şi al traiului cel mai decent. Cel care a construit cel mai solid sistem bancar din istorie, şi a înregistrat cea mai spectaculoasă creştere şi dezvoltare economică a tuturor timpurilor.
Un tânăr istoric al religiilor: Trăiască regele preot al religiei bunăstării şi prosperităţii noastre!
Marele Mamona: Să nu uitaţi că numai eu vă pot împlini nesfârşitele voastre nevoi, şi vă pot potoli permanentele pofte ale inimilor şi trupurilor voastre. Numai eu vă pot acorda libertate totală şi vă pot descătuşa de lanţurile sărăciei şi îmbătrânirii. Iar de mă veţi asculta până la capăt, vă voi da negreşit viaţă şi avuţie veşnică. Jos cu uzurpatorii veşniciei, jos cu iluzioniştii veacului!
Strigătul Omenirii: Ura, ura, trăiască Anti-Uzurpatorul! Trăiască bucuria fiilor şi ficelor noastre, plinitorul libertăţilor noastre!
Marele Mamona: Şi ne-adevăr grăiesc vouă, că oricine mă va asculta în nelegiurile mele va primi o tinereţe veşnică.
Un tânăr judecător: Nu vom îndrăzni să călcăm legiuirile Stăpânului nostru. Vom face întocmai cu cerinţele poruncilor lui.
Un tânăr entuziast: Viaţa ne-o vom da, de va fi nevoie, pentru împlinirea planurilor tale măreţe. Vom şterge de pe faţa Pământului pe toţi care nu se închină „numărului numelui” tău. Căci de ochiul vederii lui pătrunzătoare nu scapă nici cea mai infimă vietate dătătoare de venit.
Tânărul economost: În ochii lui, orice lucru şi orice fiinţă sunt potenţiale producţii în mersul perfect al economiei mondiale. La el vin toate şi de la el pleacă toate. Slăviţi-l pe administratorul nostru perfect! Pe sfânta sumă a aşteptărilor noastre primordiale. Nimeni nu-i poate contesta puterea câştigului. El e motorul central al activităţilor noastre cotidiene, vizionarul nevăzut al vieţilor noastre prospere.
Tânărul judecător: Fără suflarea şi voinţa lui, nimic nu se mişcă în lumea asta. Toate încercările, sforţările, năzuinţele şi aspiraţiile noastre îşi vor găsi împlinirea printr-o singură ridicare de deget al acestuia. Nu e voie să fie vreo unul cu voia lui proprie. Cu toţii să-şi supună gândurile, faptele şi vorbele acestui crunt dirijor al destinelor. Nu este permisă propria iniţiativă, fără aprobarea degetului drept al mâinii mamonice, fără măreţia mâinii nababului, suport fizic al identităţilor noastre, nimic nu-şi are rostul. Totul e sortit pieririi, automutilării, distrugerii „devenirii întru sine”.
Tânărul entuziast: Lăsaţi-vă în mâinile murdare ale curatului Mamona, şi veţi vedea sclipirea ochlor lui anunţând adevărul minciunii celeşti!
Un tânăr şi neliniştit poet: (cel din scena a doua) Veţi simţi prin retină pârjolul cel mare al gheţii dinlăuntru, mirosul dulce al Iadului năpădind cu strălucire de plasmă-argint.


Scena a Şaptea


Îmbrăcată într-un halat negru, cu o secure în mână, Conştiinţa morală a lumii, intră printr-o deschizătură adâncă, vechea prăpastie din scena întâi, zgâriind cu ciudă pereţi imaginari.

Conştiinţa morală a lumii: (în genunchi fiind) Sunt închisă aici de nişte porci-animale. Tratată ca pe-o cârpă murdară, aruncată pentru totdeauna în uitare. În Iadul cumplit al nesimţirii.
Conştiiţa morală a lumii avea în măna stângă o secure, iar în cea dreaptă un glob albastru pământesc, supranumit Ochiul Fiinţei, cel care îi aduce de ştire Conştiinţei morale a lumii, starea devenirii divine a lumii.
Ochiul Fiinţei: (o voce slăbită din interiorului globului) În urma căderii conştiinţei rămâne doar goana după bani, ca ideal al Iadului, doar dorinţa pustiului şi amarul putregaiului în rest.
Conştiinţa morală a lumii: Suprema victorie a vidului, gustul hâd al nimicniciei, e tot ce rămâne în urma războiului dintre ei, un război al câştigului pentru supravieţuire.
Ochiul Fiinţei: Şi văd cum oamenii îşi usucă mereu seva vieţii venerând cu vuiet măreţia vidului, dând importanţă deosebită lucrurilor de nimic, nefolositoare. Toată ardoarea conştiinţei îşi vede căderea în gol, voinţa lumii s-a subţiat întratât încât doar dorul de fiinţă îi mai aduce aminte de sens, de divinul destin al puterii morale.
Conştiinţa morală a lumii: Singurii neprihăniţi ce-au mai rămas tot trag cu moarte în păsări de tablă, iar sângele negru-vâscos ce curge din nori înneacă fierbinte frenetica lume a lumii, în scorbura mării pustiul duhneşte a gol. Pământul cere întrajutorare. Plin de urât are nevoie de oameni.
Ochiul Fiinţei: De oameni curaţi ai vieţii, strângători de senzaţii subtile,de trăiri veşnic fertile, de genii sfinţi, de simpli supraoameni.
Conştiinţa morală a lumii: Întegul Univers suferă de o scădere a conştiinţei. Printre stele se cască un enorm deficit de conştiinţă morală. Doar ura, războiul şi sfada deşeartă sunt valorile ce câştigă printre galaxii.
Ochiul Fiinţei: Sensul expasiunii Universului e decăderea în sine. Îngheţ atemporal, dezordine maximă, sfârşitul devenirii.
Conştiinţa morală a lumii: Şi asta pentru că oamenii n-au învăţat încă, a-şi canaliza atenţia, gândurile, sentimentele, într-un mod selectiv, fără prea multă implicaţie, încă nu au căpătat o stabilitate în voinţă.
Ochiul Fiinţei: Oh,mereu aceeaşi „slabă voinţă de putere”, mereu aceaşi incertitudine, aceaşi stare de neîncredere,de neobosită spaimă. Vai, şi de câte ori nu i-am spus acestua:învinge teama omule, nu pune suflet pe orice efemeritate, pe iluzoriu, pe trecător! Au oare, ai dat de gustul vremelniciei, ori eşti stăpânit de viermele vremii?
Conştiinţa morală a lumii: În fond, nu efemerul e problema, ci scurta lor „voinţă de putere” de a sfinţi şi ferici în permanenţă locul şi clipa în care trăiesc.
Ochiul Fiinţei: Degeaba. Nebunie e toată înţelepciunea lumii, iar moderaţia stoică e la fel de efemeră ca şi morala din fiece religie. Mai e totuşi o şansă:iubirea. Poate ea mai îndeamnă la lucrare, căci doar ea cere o permanentă lucrare.
Conştiinţa morală a lumii: O, şi căt de repede cădem în faţa efemerului!
Ochiul Fiinţei: Cât o să mai suportăm nesăbuinţa oamenilor? Cât o să mai sufere mările, văzduhrile, pământul, prostia omului? Am tot obosit să văd acelaşi ciclu al nelegiuirii. Măcar, de-aş face o pauză. Parcă acuma aş cere un mic concediu de la Demiurg, o mini-vacanţă ceva; în pustiul munţilor, sau în abisul mărilor, ori în neajunsul văzduh, să nu mai văd gunoiul lumii.
Conştiinţa morală a lumii: Adevărul e că noi nu prea avem motiv de pauze. De ne vom opri o vreme din lucru, totul e pierdut. Lumea există în funcţie de starea noastră de veghe. Cu căt ne mişcăm mai repede în trezirea lumii din somnul banului şi a minciunii, cu atât încurcăm mai repede planul lui Mamona de zdrobire a lumii,cu atât creşte şi şansa izbăvirii, cel puţin cât a mai rămas din ea.
Ochiul Fiinţei: Vai, sunt condamnat să mă gândesc mereu la oameni. Deja destinul lor a devenit o obsesie a mea.
Conştiinţa morală a lumii: În cele din urmă tot ei pot alege să moară sau să trăiască. Viteza stării noastre de veghe, de trezire a conştiinţei fiinţei e întradevăr trăire sublimă, dar şi ritmul liniştit ne poate duce în profunzime. Deci să nu uităm să facem şi-o pauză, căci, şi Demiurgul s-a odihnit după creaţie.
Ochiul Fiinţei: Şi dacă în timp ce vom adormi vom fi luaţi prin surprindere de vicleniile slujbaşilor lui Mamona şi atunci când ne vom trezi va fi prea târziu? Vom constata atunci victoria deplină a vicleanului, moartea binelui pe Pământ.
Conştiinţa morală a lumii: Nu te îngrijora,prealimpede ochi al fiinţei! Se va îngiji Demiurg de toate. Hai acum să adormim. Să ne odihnim scheletul metafizic cu care ne trudim!




Scena a opta

În timp ce Ochiul Finiţei şi Conştiinţa morală a lumii au adormit, reapar în scena, plini de entuziasm,dar cu o oarecare teamă în priviri şi în voci Spirittul Veacului şi Sufletul Pământului. Unul îmbrăcat în halat alb şi celălalt în halat negru, pregătiţi parcă pentru cea din urmă sentinţă asupra destinului lumii.

Spiritul Veacului: Se cuvine să ne amintim, frate, în aceste momente de grea încercare pentru soarta lumii şi a omului de temelia tuturor lucrurilor şi de „piatra din capul unghiului”, de esenţa eternă a fiinţei ce e Logosul Bunului Demiurg.
Sufletul Pământului: Întradevăr, sfinţitu-sa colbul tălpilor pe unde Acesta a stat şi a umblat, multă cinste vărsa-ta pentru rodnicia pământului. Cutremuratu-sau mările şi munţii de blândeţea privirii din inima şi gândul Lui.
Spiritul Veacului: Frumoase vorbe,prietene, dar de vrem să credem, mai întâi să ne curăţim. Nu putem clădi nimic pe temelia vieţii fără curăţie. Curăţia minţii, a inimii, a privirii, şi a tot trupul.
Sufletul Pământului: Mamona îi amăgeşte pe oameni cu tinereţe veşnică, şi cu libertate totală. Dar ei nu ştiu oare că adevărata veşnicie a tinereţii e pregătită cu răbdare în Luminata împărăţie a Fiului Bunului Demiurg?
Spiritul Veacului: Şi în acea Împărăţie nu vor fi decât trupuri noi de slavă eliberate de povara putrezirii şi a nerodniciei.
Sufletul Pământului: În adâncul negrei prăpăstii va colbăi veşnic cenuşa vânzătorilor de iluzii. Acolo îşi vor purta viclenia toţi vrăjitorii lumii, în frunte cu Mamona.
Spiritul Veacului: Iar cine nu va merge după ritmul vieţii va cădea şi va devia de la procesul evoluţiei, rătăcind veşnic pe spirala istoriei.
Sufletul Pământului: Doar lucrătorul virtuţilor va ieşi biruitor la schimbarea lumii.
Spiritul Veacului: Oricum, deja mă simt condamnat la nefericire. Întreaga conştiinţă morală a lumii adormită, împreună cu venerabilul Ochi al Fiinţei, detectorul de decadenţă, mi-au lăsat în grijă verificarea mersului lucrurilor.
Sufletul Pămîntului: Nu te plânge, şi nu spune că Demiurg te-a făcut nefericit. Lucrează cu demnitate darurile primite de la El.
Spiritul Veacului: Şi pe deasupra văd cum lumea e îngrădită de îngeri ce păzesc pe administratorul bunurilor omeneşti. Asta atâta timp cât va considera Demiurg de cuviinţă.

Refăcându-şi adevărata înfăţişare Marele Mamona rânjind satisfăcut de odioasa conferinţă din Republica Adolescentia:

Marele Mamona: Degeaba vă chinuiţi să fiţi „înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”, voi nu mai aveţi nici o putere asupra lor. Ei tot pe-a lor o trag. I-am învăţat viclenia cu care tare m-aş mira să nu mă viclenească chiar şi pe mine însumi. Şcoliţi la şcoala ţeparilor vor şti a înfinge ţepe de pe unde nu gândeşti.
Spiritul Veacului: Nu e de mirare că pe cel mai mare om născut vreodată din femeie, pe profetul Ioan, mucenic al curăţiei l-au omorât prin tăiere capului. Însă pe chipului capului său tăiat se vede încă ecoul mustrării.
Marele Mamona:(râzând în hohote) Iar acum, nu-i aşa, vreţi să vă pregătiţi, şi să-i învăţaţi şi pe aceştia întâlnirea cu Marele Mire Împărat? Şi le alegeţi haine curate, pregătind armele dreptăţii înaintea vrăjmaşului?
Sufletul Pământului: Piei, neruşinatule!
Marele Mamona: Desigur. Demiurg va veni şi va reinstala în lume liniştea şi buna dispoziţie. Dar,ce vor face sărmanii mei fără muzică, fără distracţie, fără femei, fără bani, băutură? Se vor plictisi de moarte. De aceea eu le voi propăvădui salvarea din ghearele plictiselii, şi-i voi face ai mei prin distracţie fără oprire, prin promovarea dezmăţului total.
Spiritul Veacului: Minciunosu-le! Partea cea bună a existenţei este doar fapta credinţei, comara din ceruri care ne aşteaptă.
Marele Mamona: Proştilor, voi nu ştiţi cât sunt ei de slabi în faţa efemerului! Nu e de mirare că au la origine substanţa trecerii, iluzoriul. Nu-i puteţi câştiga dacă nu le veţi da întâi fericire imediată.
Sufletul Pământului: Dar fapta cea bună niciodată nu se ia de la ei, ea rămâne contabilizată. De aceea noi încercăm a plămădi în ei gustul faptei bune, şi nu îl ademenim cu nimicuri.
Marele Mamona: Binele niciodată nu poate birui răul, pentru că între ele nu este împărtăşire.
Spiritul Veacului:Dacă cineva întrerupe legătura cu Bunul Demiurg, greu va mai putea reveni la realitate. Rămâne mort în iluzia pseudorealităţii.
Sufletul Pământului: Şi dacă nu astăzi, să fim siguri că mâine sau poimâine de-i vom cere ceva cu folos, El negreşit ne va ajuta.
Marele Mamona: Vă e teamă cumva de neajutor?
Spiritul Veacului: Teama e necesară, pentru că prin ea ne educă natura. Aşa ne putem supune legilor, ne putem căli. Şi de aceea, în lume sunt numai legi, dar în final va răspunde fiecare pentru sine însuşi.
Sufletul Pământului: Adevărata înţelepciune e aşadar înaintea tronului Lui Dumnezeu.
Marele Mamona: Spuneţ-mi, vă rog, de ce anume aveţi nevoie pentru a mă alunga pe mine şi pe slujbaşii mei din programul mântuirii?
Spiritul Veacului: De post. Avem nevoie de post nu doar pentru a te alunga pe tine şi pe slujbaşii tăi, ci pentru o aerisire a minţii şi a inimii, pentru dobândirea cu spor a adevăratei înţelepciuni. Iar post înseamnă renunţare la fructul faptelor neroditoare.
Sufletul Pământului: Cei care exersează postul la infinit, doar aceea sunt adevăraţii fii ai luminii.
Marele Mamona:(îngândurat) Şi ce anume vă aşteptaţi de la post, gest de altfel tâmpit, absurd aş putea spune.
Spiritul Veacului: La dobândirea sfinţeniei, calitatea eternă de prieten al Demiurgului.
Marele Mamona: Aşa deci. Lasă, că voi avea eu grijă să-i fac pe oameni să uite de post, de rugăciune şi de alte asemenea. Doar pariul făcut cu Demiurgul trebuie neapărat să-l câştig. Nu degeaba mă numesc ăştia Pungaşul pungaşilor. Îi voi ospăta mereu din fructul faptei nedrepte. (Această replică şi-o spune puţin şoptit către sine însuşi sau către strigătul omenirii)


Cortina