Consideraţie asupra moralismului utopic
miercuri, 9 decembrie 2009
de Ciprian Iulian Şoptică
Thomas Morus publica lucrarea sa Utopia, termen pe care îl inventează şi care literar semnifică „ţara de nici unde” în 1516. Lucrarea este constituită din două părţi: prima este o descriere foarte critică a Angliei de la începutul secolului al XVI-lea. Aici domnesc aparenţele şi vanitatea, gustul pentru putere, corupţia, mizeria războiului. Sistemul împrejurimilor, în care pământul era folosit pentru creşterea oilor, nemaifiind deci cultivat, reducea ţărănimea la starea de proletariat, dar într-o stare mizeră. Cea de-a doua parte a cărţii descrie ţara Utopiei. Aceasta este o insulă, precum Anglia, însă o Anglie imaginară, reversul celei reale, virtuţile descrise corespund viciilor din Anglia.
Utopienii nu cunoşteau nici proprietatea privată, nici banul, nici războiul, instituţiile lor fiind înţelepte şi pacifiste. Utopia lui Thomas Morus prezentându-se după ideea unei cetăţi conforme cu raţiunea, ce datorează mult Republicii lui Platon. Morus nu spera în realizarea Utopiei sale, însă prin această lucrare el descoperea una din funcţiile esenţiale ale gândirii utopice, aceea de a concepe un ideal politic, de la care pornind, ar fi posibil să se judece şi să se critice politica reală.
Utopienii nu cunoşteau nici proprietatea privată, nici banul, nici războiul, instituţiile lor fiind înţelepte şi pacifiste. Utopia lui Thomas Morus prezentându-se după ideea unei cetăţi conforme cu raţiunea, ce datorează mult Republicii lui Platon. Morus nu spera în realizarea Utopiei sale, însă prin această lucrare el descoperea una din funcţiile esenţiale ale gândirii utopice, aceea de a concepe un ideal politic, de la care pornind, ar fi posibil să se judece şi să se critice politica reală.
În demersul creerii unui moralism utopic, Emil Cioran în Istorie şi utopie evidenţiază într-un mod profetic (ceva în genul lui „Dumnezeu a murit” a lui Nietzsche, înţeles ca o escatologie a umanului), un apocalips la nivelul moral atât al societăţii cât şi al individului în sine. Pentru a contura astfel o anti-utopie a moravurilor, detronând ceea ce Immanuel Kant prin teoria datoriei şi a conceptului de imperativ categoric (şi genetic) interpuse în a sale Baze ale metafizicii moravurilor, ca fundamente universale ale moralei pure, Emil Cioran creează sau măcar dă impresia unei utopii negre, întunecate, în care marile sentimente şi trăiri umane capătă o rezonanţă lugubră, pesimistă. El simte acest lucru prin intermediul lirismului său subiectiv şi organic, întrucât are intuiţia profundă a decadenţei comunismului, ca ideologie a socialismului utopic de tip marxist, dar şi a celorlalte ideologii totalitare care împânzeau la acea dată conştiinţa umanităţii: legionarismul, fascismul, nazismul, etc.
Astfel, Cioran defineşte utopia ca fiind „grotescul în roz”, „nevoia de a asocia fericirea, adică inimaginabilul- cu devenirea şi de a împinge o viziune optimistă, inconsostentă până acolo unde-şi regăseşte punctul de plecare, cinismul pe care vrea să-l combată” . Sau „utopia este un amestec de raţionalism pueril şi angelism secularizat” . Cioran creează ideea unui „paradis destrămat” în sens blagian, prin aceea că îşi adoptă ca imagine de referinţă tabloul Cavalerii apocalipsei a lui Alfred Durer pe care îl şi considera un profet al timpurilor moderne.
Dacă Lucian Blaga mai admitea că omul se mai poate salva de la acea „cădere în timp” (prin care s-a pierdut orice iluzie utopică), prin admiterea existenţei umane I „întru mister şi pentru revelare”, pentru Cioran „leacul pentru bolile noastre va trebui să-l căutăm în noi, în principiul atemporal al naturii noastre” . Prin aceasta ambii dau un caracter antropologic demersului utopic. „Dacă irealitatea unui asemena principiu ar fi demonstrată (spunea Cioran), am fi pierduţi, fără scăpare. Nu există alt paradis decât cel din străfundul fiinţei noastre, ca într-un eu al eului, dar pentru a-l găsi acolo mai trebuie să fie cutreierată totalitatea paradisurilor pierdute, revolute şi posibile, să le fi iubit şi urât cu orbirea fanatismului, să le fi cercetat şi respins mai apoi competenţa decepţiei” .
Cioran admite utopia umană, însă doar în sensul socratic al cunoaşterii de sine, sau al intersubiectivităţii în sensul lui Husserl sau al comunicării autentice între oameni, de la fiinţa la fiinţa, şi de la eu la eu în sensul lui Karl Jaspers. Totuşi, Cioran în Istorie şi utopie critică la rece anumite sentimente, atitudini sau trăiri umane, definind ambiţia ca un drog; cel ce i-a dat de gust devine potenţial; cunoaştere ce ne stârneşte şi ne ascute pofta de putere şi ne duce inexorabil la pierzanie, apărând astfel, mai mult existenţialismul decât gnoseologia; afirmând că cel ce spiră la libertatea totală o dobândeşte doar pentru a reveni la punctul de plecare, adică la aservire iniţială; sau că păcatul originar este revolta împotriva slavei anonime a paradisului, adică, revolta îmotriva unui utopism idilic, al unei existenţe pur contemplative.
Cioran defineşte orgoliul ca sentiment ce se naşte din tensiunea şi oboseala conştiinţei, din neputinţa de a exista pur şi simplu în chip naiv, scepticismul ca sadismul sufletelor rănite, îndoiala fructul exasperării şi resentimentelor. În final, omul în raport cu viaţa este o erezie, un triumf al individualităţii, al capriciului, o apariţie aberantă, un animal schismatic pe care societatea-suma de monştri adormiţi-vrea să-l ducă pe drumul cel drept.
Se observă cum Emil Cioran este împotriva ideii, că natura umană este sociabilitatea, că individul are deci genetic transmis, instinctul de integrare şi de formare a comunităţilor, deci că omul este prin excelenţă un „zoon pollitikon”, după cum zice Aristotel în Politica, sau dimpotrivă, gânditori care au imaginat o stare naturală în care oamenii trăiau într-adevăr asfel, fără a-i reglementa reciproc comportamentele(deci starea primitivă a omului sălbatic; Thomas Hobbes, J.Locke, J. J Rousseau, ca filosofi controctualişti. Din acest punct de vedere Cioran este un anarhist.
Dacă utopiile clasice admiteau ideea de progre, prin intermediul dezvoltării societăţii industriale, sau prin capitalism concurenţial (Adam Smith), Cioran spunea tot în Istorie şi utopie: „Capacitatea de renunţare a constituie singurul criteriu de progres spiritual”, sau că „în urmările păcatului dintre cea mai gravă rămâne obsesia randamentului” . Gândirea antiutopică a lui Emil Cioran se relevă şi din următoarele: „Oricât de sus ne-am înălţa, rămânem robii propriei naturi, ai decăderii originare”, sau „o lume fără tirani ar fi la fel de plictisitoare ca o junglă fără hiene”, sau „a înfăptui înseamnă a trăda absolutul”. Nu toate utopiile au acelaşi sens şi pot fi interpretate diferit. Ele pot fi aşa cum este în cazul lui Thomas Morus, instrumentul unei critici sociale şi politice a lumii reale (virtuţile legilor şi ale moravurilor utopienilor se opun viciilor Angliei secolului XVI-lea). Deasemenea ele pot constitui, potrivit lui Kant, un ideal regulativ, o condiţie limitată a progresului moral şi politic. Această dimensiune critică şi regulativă poate fi identificată în special în utopiile teoretice, pentru care autorii lor nu aşteaptă nici o realizare efectivă. Toate celelalte pot fi numite „utopii practice”, cum este cazul falansterelor lui Fourier, ce se doresc proiecte istorice realizabile.
Este totuşi dificil să vedem în utopie un factor real de schimbare a societăţii. Ea poate fi judecată, chiar ca „reacţionară”; fiind acuzată în acest caz de refuzul istoriei sau de refugiere într-un trecut mitic. În fapt utopiile sunt adesea plasate pe insule şi concepute ca microsocietăţi retrase, neexpuse vicisitudinilor timpului, cum era odată societatea americană sau australiană.
Tocmai de aceea, gânditori precum Karl Marx sau Nicolo Machiavieli şi mai aproape de noi, Hans Jones au putut să reproşeze utopiei caracterul ei politic dăunător precum şi inutilitatea: fiind în afara realului, utopia nu permitere surprinderea acestuia şi face deci imposibilă orice transformare într-un mod autentic. Oricum, secolul XX a cunoscut o explozie de conştiinţă şi literatură utopică, în paralel cu dezvoltarea ştiinţelor şi a tehnicii. De la Joules Vernes până la viziunile mitico-fantastice ale lui Arthur C. Clark, lumea nu numai că a visat, dar chiar şi-a şi putut trăi visul. Astăzi, nici arhitectura societăţilor umane nu scapă imaginaţiei utopice: Ski-city sau oraşul piramidă care se vor a fi construite până în 2110 în Tokio. Arhitecţi, ingineri, constructori, oameni de afaceri îşi dau mâna pentru a construi cele mai irelizabile minuni ale lumi: construcţia uriaşului pod peste Marea Barents, tunelul prin Alpi, şinele subocianice, etc. Visul îndreptându-se încă de la începutul secolului XX şi către cucerirea Cerului.
Rămâne de văzut dacă acesta va presupune o detronare a divinităţii şi eventual înscăunarea antropoidului revoltat, sau aparent scăpat de sub control, ca stăpân absolut al Universului. Cam toate filmele şi romanele SF, plasează rasa umană într-o poziţie mereu privilegiată a Universului. Ea având permanent rolul de menţinere a stabilităţii în conflictele cosmice. Aceasta ascunde o nouă utopizare a conştiinţei umane prin iluzia autosemnificării universale, conştiinţa ce apare mai ales la popoarele cu tendinţe imperialiste, dar şi indiferent de natura tendinţei (ea putând foarte bine să de dezvolte şi în democraţie, exemplul tuturor imperiilor Occidentale, inclusiv cele contemporane). Moralismul utopic contemporan a ajuns sub avântul diferenţializării şi individualizării, în momentul proclamării marii auto-civilizări şi a marii libertăţi de exprimare a conştiinţei, în care logica toleranţei este aproape imposibilă.
Ianuarie –februarie 2008
Dacă Lucian Blaga mai admitea că omul se mai poate salva de la acea „cădere în timp” (prin care s-a pierdut orice iluzie utopică), prin admiterea existenţei umane I „întru mister şi pentru revelare”, pentru Cioran „leacul pentru bolile noastre va trebui să-l căutăm în noi, în principiul atemporal al naturii noastre” . Prin aceasta ambii dau un caracter antropologic demersului utopic. „Dacă irealitatea unui asemena principiu ar fi demonstrată (spunea Cioran), am fi pierduţi, fără scăpare. Nu există alt paradis decât cel din străfundul fiinţei noastre, ca într-un eu al eului, dar pentru a-l găsi acolo mai trebuie să fie cutreierată totalitatea paradisurilor pierdute, revolute şi posibile, să le fi iubit şi urât cu orbirea fanatismului, să le fi cercetat şi respins mai apoi competenţa decepţiei” .
Cioran admite utopia umană, însă doar în sensul socratic al cunoaşterii de sine, sau al intersubiectivităţii în sensul lui Husserl sau al comunicării autentice între oameni, de la fiinţa la fiinţa, şi de la eu la eu în sensul lui Karl Jaspers. Totuşi, Cioran în Istorie şi utopie critică la rece anumite sentimente, atitudini sau trăiri umane, definind ambiţia ca un drog; cel ce i-a dat de gust devine potenţial; cunoaştere ce ne stârneşte şi ne ascute pofta de putere şi ne duce inexorabil la pierzanie, apărând astfel, mai mult existenţialismul decât gnoseologia; afirmând că cel ce spiră la libertatea totală o dobândeşte doar pentru a reveni la punctul de plecare, adică la aservire iniţială; sau că păcatul originar este revolta împotriva slavei anonime a paradisului, adică, revolta îmotriva unui utopism idilic, al unei existenţe pur contemplative.
Cioran defineşte orgoliul ca sentiment ce se naşte din tensiunea şi oboseala conştiinţei, din neputinţa de a exista pur şi simplu în chip naiv, scepticismul ca sadismul sufletelor rănite, îndoiala fructul exasperării şi resentimentelor. În final, omul în raport cu viaţa este o erezie, un triumf al individualităţii, al capriciului, o apariţie aberantă, un animal schismatic pe care societatea-suma de monştri adormiţi-vrea să-l ducă pe drumul cel drept.
Se observă cum Emil Cioran este împotriva ideii, că natura umană este sociabilitatea, că individul are deci genetic transmis, instinctul de integrare şi de formare a comunităţilor, deci că omul este prin excelenţă un „zoon pollitikon”, după cum zice Aristotel în Politica, sau dimpotrivă, gânditori care au imaginat o stare naturală în care oamenii trăiau într-adevăr asfel, fără a-i reglementa reciproc comportamentele(deci starea primitivă a omului sălbatic; Thomas Hobbes, J.Locke, J. J Rousseau, ca filosofi controctualişti. Din acest punct de vedere Cioran este un anarhist.
Dacă utopiile clasice admiteau ideea de progre, prin intermediul dezvoltării societăţii industriale, sau prin capitalism concurenţial (Adam Smith), Cioran spunea tot în Istorie şi utopie: „Capacitatea de renunţare a constituie singurul criteriu de progres spiritual”, sau că „în urmările păcatului dintre cea mai gravă rămâne obsesia randamentului” . Gândirea antiutopică a lui Emil Cioran se relevă şi din următoarele: „Oricât de sus ne-am înălţa, rămânem robii propriei naturi, ai decăderii originare”, sau „o lume fără tirani ar fi la fel de plictisitoare ca o junglă fără hiene”, sau „a înfăptui înseamnă a trăda absolutul”. Nu toate utopiile au acelaşi sens şi pot fi interpretate diferit. Ele pot fi aşa cum este în cazul lui Thomas Morus, instrumentul unei critici sociale şi politice a lumii reale (virtuţile legilor şi ale moravurilor utopienilor se opun viciilor Angliei secolului XVI-lea). Deasemenea ele pot constitui, potrivit lui Kant, un ideal regulativ, o condiţie limitată a progresului moral şi politic. Această dimensiune critică şi regulativă poate fi identificată în special în utopiile teoretice, pentru care autorii lor nu aşteaptă nici o realizare efectivă. Toate celelalte pot fi numite „utopii practice”, cum este cazul falansterelor lui Fourier, ce se doresc proiecte istorice realizabile.
Este totuşi dificil să vedem în utopie un factor real de schimbare a societăţii. Ea poate fi judecată, chiar ca „reacţionară”; fiind acuzată în acest caz de refuzul istoriei sau de refugiere într-un trecut mitic. În fapt utopiile sunt adesea plasate pe insule şi concepute ca microsocietăţi retrase, neexpuse vicisitudinilor timpului, cum era odată societatea americană sau australiană.
Tocmai de aceea, gânditori precum Karl Marx sau Nicolo Machiavieli şi mai aproape de noi, Hans Jones au putut să reproşeze utopiei caracterul ei politic dăunător precum şi inutilitatea: fiind în afara realului, utopia nu permitere surprinderea acestuia şi face deci imposibilă orice transformare într-un mod autentic. Oricum, secolul XX a cunoscut o explozie de conştiinţă şi literatură utopică, în paralel cu dezvoltarea ştiinţelor şi a tehnicii. De la Joules Vernes până la viziunile mitico-fantastice ale lui Arthur C. Clark, lumea nu numai că a visat, dar chiar şi-a şi putut trăi visul. Astăzi, nici arhitectura societăţilor umane nu scapă imaginaţiei utopice: Ski-city sau oraşul piramidă care se vor a fi construite până în 2110 în Tokio. Arhitecţi, ingineri, constructori, oameni de afaceri îşi dau mâna pentru a construi cele mai irelizabile minuni ale lumi: construcţia uriaşului pod peste Marea Barents, tunelul prin Alpi, şinele subocianice, etc. Visul îndreptându-se încă de la începutul secolului XX şi către cucerirea Cerului.
Rămâne de văzut dacă acesta va presupune o detronare a divinităţii şi eventual înscăunarea antropoidului revoltat, sau aparent scăpat de sub control, ca stăpân absolut al Universului. Cam toate filmele şi romanele SF, plasează rasa umană într-o poziţie mereu privilegiată a Universului. Ea având permanent rolul de menţinere a stabilităţii în conflictele cosmice. Aceasta ascunde o nouă utopizare a conştiinţei umane prin iluzia autosemnificării universale, conştiinţa ce apare mai ales la popoarele cu tendinţe imperialiste, dar şi indiferent de natura tendinţei (ea putând foarte bine să de dezvolte şi în democraţie, exemplul tuturor imperiilor Occidentale, inclusiv cele contemporane). Moralismul utopic contemporan a ajuns sub avântul diferenţializării şi individualizării, în momentul proclamării marii auto-civilizări şi a marii libertăţi de exprimare a conştiinţei, în care logica toleranţei este aproape imposibilă.
Ianuarie –februarie 2008
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu