ciprian iulian soptica

de Ciprian Iulian Şoptică

Fenomenul globalizării ratifică astăzi o schimbare de putere fundamentală: se trece de la statul naţiune birocrat, la corporaţii multinaţionale antreprenoriale. Acest fapt are însă, în plan economic, social, cultural şi mai ales ecologic, consecinţe devastatoare. Fluxul de capital se bazează în mod paradoxal pe ţările subdezvoltate, săracia acestora adâncindu-se inexorabil pe măsură ce cresc profiturile corporaţiilor. De aceea, criticile tot mai vehemente la adresa extinderii globalizării, pe dreptate descriu pieţele globalizate ca pe „o minge distrugătoare care doboară ţările una după alta” , globalizarea corporatistă centrată pe profiturile corporaţiilor, globalizează în fapt „lăcomia şi consumismul” . Victoria societăţii de consum pe plan universal mizează pe aşa-zile beneficii ale modernizării, pe tehnologii avansate, care îmbunătăţesc standardul de viaţă, şi garantează securitatea socială. De fapt, stilul de viaţă consumist este agresiv promovat prin chiar aceste mijloace tehnologice: mass-media, Internet, filme, publicitate, etc. Prin acest mod, se urmăreşte omogenizarea culturii, şi dizolvarea identităţilor naţionale, regionale, sau specifice unei comunităţi.
Efectul nociv al globalizării asupra societăţii se simte din plin. Asistăm într-un ritm tot mai alarmant la dispariţia anumitor tradiţii culturale, obiceiuri, conduite şi chiar limbi. Putem spune alături de Suzi Gablik că „după 11 septembrie 2001 procesul globalizării, dominaţia corporaţiilor şi întreaga ideologie a modernităţii au apărut ca o reţea a unei înspăimîntătoare crize mondiale” . Evenimentul cu pricina , se pare că reprezintă un exemplu de răspuns agresiv la fundamentalismul de piaţă care propovăduieşte un stil de viaţă libertin, individualist, pluralist, secular, şi ultramodern. Căile seculare ale modernităţii occidentale reprezintă pentru aşa-zisul „fundamentalism islamic” o forţă letală care ameninţă cu dispariţia culturi stiluri de viaţă specifice comunităţilor.

Capitalismul târziu, cu etica sa de consum în masă a slăbit în cadrul culturii capacitatea artei de a transmite tipare ale valorii etice conştiente. Pe de-o parte modernitatea pune accentul pe cantitate, după principiul că tot mai mult e mai bine, pe de altă parte, cerinţele, nevoile şi aşteptările s-au extins exponenţial, aşa că nu se mai confruntă nici măcar două ideologii: tradiţionalism versus modernism, ci mai mult, două moduri diferite de a fi. Ceea ce se cere în tradiţia virtuţiilor, adică în lumea eticii, este total diferit de ceea ce se cere pentru a trăi bine şi înfloritor în cultura individualismului birocratic, libertin şi anarhic. După MacIntyre, posedarea virtuţilor, adică cultivarea adevărului, moderaţiei, curajului, bunătăţii, etc, ar împiedica adesea, dorinţa de îmbogăţire, de promovare a cultului personalităţii, sau de câştigare a influenţei şi a dominaţei.

Astfel, după MacIntyre „cu toate că am putea spera că avem capacitatea de a spera să atingem standardele de excelenţă şi binele interior al anumitor practici posedând virtuţi şi devenind bogaţi, celebri şi influenţi, virtuţile reprezintă întotdeauna un obstacol în calea acestei ambiţii confortabile. Prin urmare, ar trebui să ne aşteptăm ca, dacă într-o anumită societate atingerea succesului mundan ar deveni dominantă, conceptul de virtute să poată suferi o erodare şi apoi chiar o dispariţie totală” . Bineînţeles, problemele noastre actuale nu pot fi rezolvate prin restricţionarea individualismului şi impunerea unei forme tradiţionale de autoritate sau prin întoarcerea la o stare trecută, ci totul constă în modul cum ne raportăm la libertate; fie o folosim înspre îmbogăţire materială personală, fie pentru o restaurare permanentă în plan moral, cultural. Observăm, totodată cum libertatea şi rebeliunea faţă de normele tradiţionale nu sunt suficiente pentru funcţionarea societăţii: modernismul târziu ne-a adus prea departe în direcţia subiectivităţii radicale şi a relativismului distructiv. Eşecul decontructivismului dirijat de către ideologia „political correctness” se vădeşte deja în etică, artă, religie, dar chiar şi în economie, prin actuala recesiune.

Un alt efect al globalizării secularizante este o birocratizare excesivă, însă nu prin statul-naţiune, ci de data aceasta, prin intermediul corporaţiilor internaţionale. Birocraţiile corporatiste au ca misiune declarată producerea şi vânzarea cu profit de bunuri şi servicii, ele sunt în principal instituţii pentru vânzare şi marketing. Valorile străine eficienţei în cadrul operaţiunii economice sunt aproape abolite. Astfel, fiinţa autodeterrminată, independentă şi creativă devine doar o rotiţă în mecanismul care îi prescrie o direcţie fixă de mers.

Bunăstarea fiindu-ne, de asemenea, un adevărat tranchilizant social, iar ca şi societate, am devenit atât de prinşi de artificialităţile birocraţiei, încât cu greu vom mai putea scăpa de ea. Elita managerială câştigă astăzi peste tot, are puteri atât de mari încât ne-a reformat aşteptările pe care le avem de la viaţă şi ne-a reordonat priorităţile. Principala dorinţă a birocratului este să avanseze şi poate asta cel mai bine devenind parte a imperativului organizaţional. Iperativul organizaţional funcţionează pe baza ideii că orice e bun pentru individ poate veni doar din organizarea modernă. Regulile şi procedurile birocratice ţin loc de moralitate personală, aceasta înseamnă de fapt individualitate instituţionalizată. Vechile valori ale individualităţii, indispensabilităţii şi spontaneităţii sunt înlocuite de unele noi, bazate pe obedienţă, dispensabilitate, specializare, planificare, şi paternalism.

Credinţa în perspectiva secularismului modern asupra lumii implică naivă ideea acceptării existenţei unei realităţi transcendente. Iar dacă nu există nici o realitate transcendentă suntem liberi să ne jucăm cu simbolurile sale după bunul plac, neglijând convingerile noastre privitoare la real şi la divin. Simbolurile sacre sunt condamnate la pretext, artificiu, banal, disfuncţionalitate. Una dintre tiraniile perspectivei seculariste asupra lumii şi penetrarea raţionalismului în toate sferele vieţii, sunt reprezentate de faptul că a devenit aproape imposibilă punerea unor întrebări serioase despre existenţa lui Dumnezeu sau a vreunei tărâm transcendent. Am învăţat nu doar să dezaprobăm, ci şi să ridiculizăm semnificaţia sacrului şi să trivializăm temele spirituale în care nu mai putem crede. Această pierdere a rezonanţei simbolice este degenerarea specială a conştiinţei de care suferă cultura noastră şi defineşte atât limitele cât şi condiţiile existenţei noastre.

Ocupându-ne de această problemă, a modurilor în care semnele înţelesului ultim au fost devalorizate de cultura noastră până la a deveni obiecte ale interesului trecător şi comercial, mi se pare că ne ocupăm, de fapt, de o temă mult mai largă: eşecul moral şi religios în epoca noastră secularizantă şi o gravă tulburare a relaţiilor omului cu Dumnezeu. Pe măsură ce valorile materialiste şi raţionaliste au dobândit superiotate, valorile spirituale au intrat proporţional în declin.

Totuşi, după cum cred unii istorici ai religiilor, cum ar fi de pildă, Mircea Eliade, percepţia absolutului nu poate fi niciodată dezrădăcinată, ci ea poate fi doar detronată, sacrul e doar camuflat în profan. Max Weber, Emile Durkheim şi Alexis de Tocqueville au susţinut cu toţii că impulsul religios, departe de a fi o simlplă structură sau o iluzie (aşa cum au susţinut Freud sau Marx), este funcţional necesar societăţii, şi mai mult, este indispensabil pentru integrare. După Alexis de Tocqueville, oamenii nu-şi pot abandona credinţa religioasă fără un animit tip de aberaţie a intelectului şi fără un fel de violare a naturii lor reale... Necredinţa este un accident, iar credinţa este singura stare permanentă a umanităţii”. Sociologii contemporani Robert Nisbet şi Peter Berger văd şi ei transcendenţa ca pe un constituient necesar al vieţii umane, pentru care declinul sacrului în treburile umane este cea mai traumatică schimbare pe care a trăit-o omul după începutul culturii sedentare din Neolitic. Lumea magicului şi a mitului a furnizat civilizaţiei umane coeziune, vitaliatate şi puteri creatoare, iar acolo unde nu au fost dispersate a existat mereu o pierdere a echilibrului, un sentiment de incertitudine şi insecuritate. Refuzând recunoaşterea realităţii vreunei experienţe care nu poate fi dovedită ştiinţific, perspectiva ştiinţifică a lumii a condamnat multe dintre lucrările vitale pentru cultură şi pentru creşterea creatoare.

Ideologia seculară ne-a făcut să eclipsăm această dimensiune sacră – simţul participării la o realitate atemporală- şi să căutăm nemurirea prin actele şi operele individului. Trăim deci, într-o lume tot mai supusă managementului şi însetată de putere, dar care manifestă confuzii notabile cu privire la lucrurile în care stă puterea. În societatea noastră managerială a devenit aproape imposibil de păstrat expresia simplă a individului în faţa manipulării şi exploatării pe scară pur comercială.

O atmosferă de piaţă, cu cererea sa constantă de lucruri noi este foarte nefavorabilă creării unor valori autentice şi permanente. Forma unei societăţi producător-consumator a transformat lumea într-o încercuire, a cărei deviză e că nu există nimic în afara ei. Se produce doar pentru a se consuma ceea ce se produce indiferent cum. După MacIntyre, credinţa în expertiza managerială aproape l-a înlocuit pe Dumnezeu în cultura noastră, iar noi se pare că nu mai avem justificări pentru autoritate care să nu aibă formă birocratică sau managerială. Cultura modernă de masă a încercat din greu să evite aspectele morale şi spirituale ale traiului uman, iar bunăstarea a devenit o alternativă importantă a reînnoirii religioase. Viaţa este percepută ca o arenă pentru atingerea succesului şi a satsfacţiei; nu există nicio luptă pentru crearea valorilor etice şi spirituale. Cultura noastră este poate prima din istorie care e complet secularizată; iar ceeea ce pare sinistru în acest moment e faptul că întreaga idee de vocaţie artistică- de artist care renunţă la ambiţiile lumeşti pentru a se dedica valorilor ce nu se pot realiza de o societate comercială- nu mai exercită prea multă forţă de atracţie. Carierele depind foarte mult de publicitate, promovare şi relaţii publice bune.

Tim Collins, după mărturia lui Suzi Gablik din capitolul dedicat tratării problemei transdisciplinarităţii în artă, crede că în democraţia capitalistă producţia culturală a devenit o monocultură, aşa că problema lui a ajuns să fie modul în care se poate adăuga diversitate acestui ecosistem, în care artistul, după principiul organizatoric al creativităţii descentralizatoare, ca individ, devine doar o simplă componentă structurală într-o societate a eurilor care îşi ajustează contribuţiile pentru un câştig reciproc. Încadrându-se în tiparele unei gândiri ecologico-biologice, Collins se întreabă: „cum ne diversificăm gândirea pentru a părăsi această cale singulară a producţiei de obiecte pe baza cererilor pieţei şi pentru a scăpa de ideea ei limitatoare a libertăţii de expresie? Cum creăm noi forme instituţionale sau, dacă nu, cum putem doborî prin practici interdisciplinare formele existente pentru a descoperi noi opţiuni?” . Un exmplu concludent de mişcare antisecularistă, de luptă împotriva modernismului corporatist steril, şi a agresivului capitalism de consum, este după acelaşi Suzi Gablik, studiul recent dintr-o revistă publicată în Canada, The Structurist, în care se pomeneşte despre anumiţi gaficieni care renunţă a mai desena logouri cu numele firmei şi de a promova chestiile demodate ale lumii de consum, şi care vor să-şi folosească abilităţile de a desena în scopuri mai valoroase şi mai etice decât stupida promovare a produselor.

De asemenea, aceştia s-au opus în numele mişcării anti-globalizare, ideii de a obţine neapărat un nume în lumea desenului, şi au scris un manifest („Lucrurile importante au prioritate”, publicat în Adbusters în 1999) unde şi-au exprimat intenţia de a face ceva mai interesant decât simpla accelerare a ciclului de cumpărare şi consum. În loc să promoveze vandabilitatea ei vor să promoveze sustenabilitatea. Pe măsură ce artiştii, muzeele, universităţile şi alte instituţii culturale se angajează într-un proces de reevaluare a lor în sens antisecularist, şi antiglobalizant, ele formează ceea ce Jean-Francois Lyotard numea cândva „un nou front” .

Trebuie să precizăm că în socităţile birocratice moderne oamenii sunt antrenaţi să suporte rutine monotone, determinaţi să trăiască o viaţă mecanizată cu puţine opotunităţi pentru a-şi exersa înţelegerea, judecata sau imaginaţia. Uniformitatea, automatismul, sedentarismul, aplatizarea conştiinţei critice, mimetismul, seriatismul în artă, anxietatea, mania manipulării, conformismul deconstructivizării, depersonalizarea, indiferentismul, lehamitea, minimalismul, scepticismul generalizat, banalizarea extremă, egocentrismul, iată doar câteva efecte negative ale culturii consumiste.

Modernismul a venit cu multe forme absurde agresive de artă care nu pot fi înţelese decât în cadrul relaţiilor contradictorii pe care societatea capitalistă i le înfăţişează artistului, şi anume faptul că valoarea artei tinde să fie definită nu de conţinutul spiritual, intelectual sau emoţional, ci după valoarea economică (ex: reprezentările pseudo-artistice ale lui Duchamp, Andy Warhol, Joseph Kosuth, Daniel Buren, minimalistul Yves Klein, William Gass, exhibiţioniştii Vito Acconci şi Chris Burden, etc). Toate aceste exemple demonstrează faptul că societatea noastră este una care devalorizează suferinţa, greutăţile şi adversitatea, favorizând confortul, eficienţa şi succesul ocupaţional. Artistul nu mai percepe pseudo-arta ca fiind distorsionată şi nu consideră că eficienţa ei este scăzută, tocmai pentru a se conforma practicilor unei culturi a banilor, şi a unei societăţi secularizate în mod fundamentalist.

Deoarece trăim într-o lume bazată pe o economie consumistă, în care valoarea lichidă a lucrurilor a devenit valoarea lor primară, ne este dificil să ne imaginăm un alt mod de viaţă sau de gândire decât cel pe care îl avem. Chiar dacă funcţia primară a lucrurilor de cultură a fost aceea de a crea o conştiinţă critică, aceasta a dispărut atunci când cultura birocratică de masă a asimilat formele de artă potenţial subversive, lipsindu-le de forţa lor antagonică şi transformându-le în bunuri.

Un nume cu notorietate în materie de promovare a unei ideologii antiglobalizante, şi antisecularisiste este Pascal Bruckner. Acesta, în introducere la celebra sa carte, Mizeria prosperităţii, Religia economismului şi duşmanii săi, parafrazare a celebrei cărţi a lui Karl Popper, Mizeria istoricismului, susţine cu tărie ideea că economia capitalistă a corporaţiilor transnaţionale „a încetat de multă vreme a să mai fie o ştiinţă aridă, o activitate rece a raţiunii şi a devenit ultima spiritualitate a lumii dezvoltate. Afundându-se în vidul valorilor, ea nu numai că prosperă pe ruinele totalitarismului şi atotpoliticului, ci ambiţionează de acum înainte să reconstruiască integralitatea societăţilor umane, să se ridice la rangul de principiu general de acţiune” . A ridica economismul secularist la rang de „principiu general de acţiune” nu poate fi în urma unei interpretări directe şi radicale, decât o nouă formă de fundamentalism. În acelaşi timp, autorul recunoaşte că „anticapitalismul actual, în plină resurecţie, beneficiază din plin de această beţie; el este mesa neagră a unei liturghii la care participă şi el chiar dacă vrea să o răstoarne. În voinţa lui de a exorciza demonii pieţei, el poartă podoabele pietăţii, fie ea o pietate negativă” .

A ne sustrage unei mitologii capitaliste pare tot mai dificil. Recursul lui Pascal Bruckner, vine să demaşte „noul mesianism comercial” propăvăduit de către imperiul corporaţiilor multinaţionale care urmăresc menţinerea stării actuale a societăţii de consum şi care are ca deviză „căsătoria dintre individ şi piaţă” şi care are drept ţintă atingerea unei ultime utopii cea a libertăţii absolute şi a bunăstării generalizate. Adevărul e că discrepanţele între săraci şi bogaţi cresc proporţional o dată cu victoria crescândă a capitalismului. Ironia sa îndreptată către „desacralizarea capitalismului” se observă clar în finalul capitolului 7 al cărţii în care propune o anume alinare semantică a crizei la care s-a ajuns, astfel: „noi tranchilizante de ordin lingvistic, o nouă igienă a cuvintelor: nu mai există femeie de seviciu ci agenţi de supafaţă, ...nici pitici, ci persoane scunde sfidate vertical, nici morţi ci indivizi definitiv concediaţi etc” . Autorul propune chiar o listă proprie de cuvinte menite să aline durerea crizei şi să conducă spre un fatalism voios, ca de exemplu: flexicuritate, sărabogat, consutăţean, cibertăţian, glocal, capsoc.

O lucrare la fel de importantă, cu un iz mai mult eseistic-subiectivist, decât ştiinţific, este şi cartea profesorului de sociologie din Sorbona, Michel Maffesoli, Director al Centrului de studii asupra actualului şi cotidianului, pe care l-a fondat în 1982 împreună cu Georges Balandier, precum şi Director al Centrului de cercetare asupra imaginarului; carte intitulată Revrăjirea lumii, O etică pentru timpurile noastre. În această carte, aluzie la Desvrăjirea lumii a lui Marcel Gauchet. Maffesoli militează pentru o etică a relianţei, care să exprime cel mai bine „perpetua interacţiune care se stabileşte între material, spiritual, animal, organic, natural şi cultural” , şi care în acelaşi timp să fie un stăvilar împotriva „realtivismului generalizat” . De asemenea, după el „principala cheie pentru a înţelege bine postmodernitatea” e următoarea: „reafirmarea complexului, heterogenizarea tuturor aspectelor vieţii. Pluralizare a persoanei, fragmentare tribală, policulturalism galopant, iată tot atâtea caracteristici sociale” . Totuşi, autorul recunoaşte că „dacă luăm aceşti termeni în senul lor metaforic avem de-a face, într-adevăr, cu politeismul, cu panteismul chiar. Şi este exact ceea ce şochează. Căci substratul cultural pe care s-a fondat modernitatea este chiar marea „fantasmă” a unicului. Şi i-am uimit pe unii agnostici declaraţi, dacă le-am arăta că sensibilitatea lor teoretică, reacţiile lor practice fac parte dintr-un monoteism fundamental” .

Intersantă, şi totodată şocantă pentru antiglobalişti, este înţelegerea secularismului ca o faţetă pozitivă a dezvoltării sociale, tocmai din partea unor reprezentanţi ai marilor religii. Astfel, este şi poziţia actualului Papă, Benedict al XVI-lea, care într-o scrisoare adresată preşedintelui Italiei, Giorgio Napolitano, afirmase următoarele: „Secularismul pozitiv" garantează "fiecărui cetăţean dreptul la a-şi trăi propria credinţă religioasă în libertate adevărată, chiar şi în spaţiul public". Secularismul trebuie să devină "un angajament care să garanteze tuturor, indivizilor şi grupurilor, respectarea exigenţei binelui comun şi posibilitatea de a-ţi trăi şi de a-ţi exprima propriile convingeri religioase". Conform Episcopului Romei, drepturile fundamentale ale omului "nu sunt create de legiuitori, ci sunt înscrise în însăşi natura fiinţei umane, ele indicând în final spre Creator". „De aceea, un secularism sănătos al statului pare legitim şi avantajos, în virtutea faptului că realităţile temporale sunt guvernate după norme proprii lor, cărora le aparţin instanţele etice ce îşi au fundaţia în însăşi existenţa omului” .

Părerea comună despre fundamentalism se opreşte doar la o anumită formă, după părerea mea, mai puţin periculoasă: fudamentalismul religios. După majoritatea opiniilor acesta e răspunzator pentru sutele de milioane de morţi de-a lungul istoriei, cauzate de războaiele religiose, sau că aşa numitul, şi des ponegritul fundamentalism religios, ar fi născut Jihadul, sau cruciadele. De fapt, cel mai agresiv fundamentalism care se arată acum la orizont e cel secularist. Libertatea de conştiinţă, liberalismul, dreptul la liberă asociere, democraţia economiei de piaţă, etc, sunt doar praf în ochi.