ciprian iulian soptica

Ce este Design-ul Inteligent? Design-ul inteligent începe cu observarea faptului că anumite cauze inteligente pot face lucruri de care cauzele naturale nedirijate nu sunt capabile. Acestea din urmă pot plasa piese de scrabble pe o tablă, dar nu pot aranja piesele în cuvinte şi expresii cu sens. Pentru a obţine un aranjament care are sens este nevoie de o cauză inteligentă. Această intuiţie, că există o distincţie fundamentală între cauzele naturale nedirijate, pe de o parte, şi cauzele inteligente, pe de cealaltă parte, a susţinut argumentele design-ului, din secolele trecute.
Astăzi, Design Inteligent (ID ) este o teorie ipotetică, ce presupune că anumite caracteristici ale Universului şi a vieţii sunt cel mai bine explicate prin existenţa unei cauze inteligente şi nu prin procese indirecte, aşa cum ar fi selecţia naturală. Susţinătorii de bază ai conceptului, ce sunt asociaţi cu Discovery Institute din SUA, cred că realizatorul designului inteligent este Dumnezeu, aşa cum este El cunoscut în creştinism. Avocaţii designului inteligent susţin că aceasta este ştiinţifică, căutând, în acelaşi timp, redefinirea ştiinţei pentru a accepta explicaţii supranaturale ale tuturor fenomenelor.
Comunitatea ştiinţifică este, însă, radicală în a categorisi designul inteligent ca pseudoştiinţă. Spre exemplu: Academia Naţională de Ştiinţă a SUA a stabilit că „teoriile creaţionismului, Inteligent Design, şi alte forme de teorii ce susţin ideea unei intervenţii supranaturale în originea vieţii sau a speciilor, nu sunt ştiinţifice, deoarece nu sunt testabile prin metode ştiinţifice” . De asemenea, Asociaţia Americană pentru Dezvoltarea Ştiinţei susţine că „Inteligent Design nu a fost demonstrată ca fiind o teorie ştiinţifică”, iar Asociaţia Naţională a Profesorilor de Ştiinţe din SUA a susţinut la rându-i că „inteligent design este un concept pseudoştiinşific, iar alte asemenea idei, care ar concura pentru calificativul de ştiinţe sunt numite ca şi nefolositoare” , chiar dăunătoare adevăratei şi marii ştiinţe (big science).
Inteligent Design îşi are originea în răspunsul dat în anul 1987 de către Curtea Supremă a SUA, la cazul Edwards versus Aguillard, cu privire la predarea creaţionismului în şcoli, care a decis, prin lege, ca în statul Louisiana, teoria creaţionismului să fie predată în şcolile publice, pe când evoluţionismul a fost declarat necostituţional, întrucât reprezenta o formă de prohibiţe culturală, prin care se restricţiona libertatea de exprimare a convingerilor religioase a cetăţenilor. Principala lege propusă pentru dezbatere ce a urmat procesului a fost legea separării bisericii, de stat, această lege fiind considerată o intenţie seculară a conducerii statului, de a se implica în procesul educativ – instructiv.
Prima publicaţie semnificativă, ce face apologia creaţionismului modern, prn teoria Inteligent Design, implementat în licee sau universităţi, la orele de biologie, a fost lucrarea Urşii panda şi oamenii (Întrebarea centrală despre originile biologice), apărută în 1989, ce are ca autori: Percival Devis şi Dean H. Kenyon, lucrare reeditată şi publicată în Texas, de către Fundaţia pentru Cunoaştere şi Etică. Cartea prezintă diferite argumente polemice, împotriva teoriei evoluţionismului darwinian. În anul 2007 a apărut o nouă ediţie îmbunătăţită, ce a fost denumită cu titlul Deseigner-ul vieţii: Descoperind semnele inteligenţei în sistemele biologice (The Design of Life: Disovering Sings of Inteligence in Biological Systems). Prin asemenea titluri, autorii îşi anunţă programatic aderenţa la mişcarea inteligent design.
Pe la mijlocul anilor ’90 teoreticienii Inteligent Design au început a se aduna în jurul lui Discovery Institute şi Centrul său pentru Ştiinţă şi Cultură, instituţii care au avut un rol central în planificarea şi răspândirea mişcării design inteligent creşte vizibil după 1990, culminând în 2005, prin procesul Dover Area School District versus Kitzmiller, care a reuşit să schimbe tendinţa de a scoate teoria inteligent design, de la orele de ştiinţă (în special, biologie). Ei, însă, au reuşit doar să contribuie la implementarea unei legi, prin care, profesorii de ştiinţă, la orele de biologie, să prezinte inteligent design, ca şi o explicaţie alternativă la teoria privind originea vieţii. În acelaşi timp, adversarii mişcării Inteligent design condamnă această decizie, considerând că nu este o ştiinţă, şi că promotorii ei, „nu se pot detaşa ei înşişi prin creaţioniştii lor, de astfel de antecedente religioase”.
Liderii mişcării ID susţin că teoria expune, în fapt, limitele fundamentalismului ştiinţific al filosofiei seculare a naturalismului. Principalul scop al mişcării este să învingă „viziunea materialistă asupra lumii, reprezentat prin teoria evoluţei, înclinând în favoarea unei ştiinţe în consonanţă cu creştinismul şi cu convingerile teiste.
Phillip E. Jhonson crede, că scopul ID este a promova creaţionismul, ca şi concept ştiinţific. Aradoxal, toate argumentele pentru teoria ID sunt formulate în termeni seculari, aceasta pentru a se evita identificării principiilor sale cu intenţia de a apăra în mod public creştinismul, atacat dur de fundamentalismul secular, bazat pe materialismul evoluţionist de tip darwinian.
Adversarii cei mai înverşunaţi cred că ID este, în fapt, un alt mod de a denumi conceptul creştin de Dumnezeu, Stuart Burgess, Phillip E. Johnson, William Dembski şi Stephen C. Meyer sunt protetanţi evanghelici şi Michael Behe romano-catolic, doar Jonathan Wells este membru al Bisericii Unificate. Phillip E. Johnson a explicat acest paradox, susţinând că această cultivare a ambiguităţii prin folosirea unui limbaj secular în arguentare, este o metodă grijulie (subtilă), de a evita orice suspiciune de creaţionism teistic. Această metodă este necesară doar în primul pas, pentru ca în final să se reintroducă conceptul creştin de Dumnezeu ca şi Arhitect (designer). Phillip E. Johnson explică cum denumirea de ID ale promotorilor ei este umbrită de motivaţiile lor religioase, aşa că evită identificarea ID cu Dumnezeul creştin, dar recunoaşte că aceasta este doar o „nouă cale prin care este transmis mesajul creştin evanghelic” . Johnson accentuează că „primul gând pe care trebuie să-l facem este să punem Biblia la început, în afara discuţiei, căci, numai după ce voi separa prejudiciile materialismului într-un mod ştiinţific... doar atunci problemele Biblice pot fi puse în discuţie” .
Strategia deliberării formei religioase intentată teoriei ID a fost descrisă de către William Dembski , în lucrarea The Design Inference. În această carte, Dembski cataloghează atât un „Dumnezeu”, cât şi „o formă de viaţă extraterestră”, ca fiind două opţiuni posibile pentru identitatea arhitectului, oricum, într-o altă carte a sa, Inteligent Design: The Bridge Betwen Science and Theology, Dembski susţine că „Christ este indispensabil în orice teorie ştiinţifică” , chiar dacă practicanţii lui, nu sunt neapărat o soluţie pozitivă în depăşirea tensiunilor dintre teologie şi ştiinţă, iar pragmatiştii teoriilor ştiinţifice, pot, bineînţeles, să-şi continue cercetările, fără a face recurs la Christ. Totuşi, „rezonanţele conceptuale ale teoriilor lor, pot fi până la urmă localizate şi în Christ”. William Dembski susţine în final, că „teoria ID este un fel de revelaţie generală (universală) a lui Dumnezeu”. (...) dar aceasta, nu prin faptul că ID urmăreşte o debarasare de ideologia materialistă, care a sufocat, în istoria cultural-ştiinţifică a omenirii, spiritul umanist, ci după experienţa sa personală, a „găsit în ID o cale deschisă pentru oameni de a veni la Christ” . Împreună cu Both Johnson, un alt apologet înverşunat al teoriei ID, Dembski consideră Evanghelia după Ioan, de pildă, ca şi fundament pentru ID.
Ştiinţa empirică foloseşte metoda ştiinţifică pentru a creea cunoaşterea a posteriori bazată pe observaţie şi testări repetate a ipotezelor şi teoriilor. Reprezentanţii mişcării ID caută să schimbe aceast principiu fundamental al ştiinţei, prin încercarea de a elimina „naturalismul metodologic” din ştiinţă şi înlocuirea lui, prin ceea ce liderul mişcării, Phillip E. Johnson, numeşte „realism teistic”. Majoritatea numesc această cale „supranaturalism metodologic”, ca nişă culturală, prin care, oamenii îşi revendică o anume credinţă într-un transcendent, ca dimensiune non-naturală a realităţii, localizat şi manifestat printr-o divinitate, la rândul ei, non-naturală (ex: Dumnezeul iudeo-creştin). Promotorii ID argumentează, în acest sens, cum că explicaţiile naturaliste eşuează în explicarea anumitor fenomene, pe când explicaţiile supranaturale dovedesc o foarte simplă şi intuitivă explicaţie pentru originea vieţii şi a Universului. Unii membri ai mişcării ID cred că evidenţe ale origiinii Universului şi a vieţii există, însă, sub forma unei „complexităţi ireductibile”, sau în alţi termeni „complexităţi specifice”, care nu pot fi explicate prin procese naturale, ci doar prin intervenţii ale unei ineteligenţe supranaturale.
În anul 1986 chimistul creaţionist Charles Thaxton foloseşte termenul de „complexitate specifică”, pentru a justifica teoria transmiterii informaţiei de la o celulă la alta, sub forma unui mesaj criptat prin ADN, în celulă, fenomen, care, după părea sa, nu poate fi realizat decât cu, de sau printr-o inteligenţă specifică. Cu alte cuvinte, informaţia transmisă de la o celulă la alta, nu poate fi specificată, sau replicată, din cauza complexităţii fenomenului în sine, decât printr-o anume formă de inteligenţă ordonatoare, sau „agent inteligent”, care să dirijeze şi să realizeze, calculele extrem de complicate, implicate în fenomenul replicării ADN.
Conceptul ID, de „complexitate specifică” CS, a fost ulterior, dezvoltat în 1990, de către matematicianul, filosoful şi teologul William Demski. Acesta propune, în continuarea studiilor lui Charles Thaxton, privind încercarea de a da o explicaţie plauzibilă, fenomenului neelucidat al apariţiei vieţii, şi concomitent, al transmiterii informaţiei de la o celulă vie, la alta, prin termenul de „informaţie complex specificată” CSI engl. (complex specified information). Dembski susţine că nu există nici măcar 1 din 10150 şanse, pentru ca ceva, asemenea unei celule vii, să fi apărut din cuze pur naturale, adică din întâmplare. Din punct de vedere matematic, probabilitatea apariţiei vieţii din întâmplare, prin intermediul unui anume fenomen natural, imaginat de către evoluţionişti , este extem de mare, dacă nu, aproape chiar infinită.
Desigur, aceste teorii creaţioniste, ale anumitor oamnei de ştiinţă, partizani sau chiar membri ai mişcării ID, au avut din partea comunităţii ştiinţifice, critici severe, chiar radicale, cum ar fi critica teoriei CSI, a lui Wiliam Demski, de către filosoful şi antropologul, declarat ateu, Richard Dawkins. Acesta, în cartea sa, The God Delusion (Iluzia divină), vine cu un contra-argument radical, în vederea amendării teorii CSI, care rezumativ sună astfel: „dacă urmărim prin ID să scoatem din calcul ideea de cauză naturală, prin teoria improbabilă a complexităţii”, fie ea de tip CS sau CSI, nu facem decât să amânăm problema, ca şi cum acest „Designer” (Arhitect) Inteligent ar trebui să fie El însuşi, o formă de complexitate cel mai puţin complexă” , ceea ce, din punct de vedere logic, este un paradox. Mai mult, Richard Dawkins susţine că aserţiunea despre Arhitect (fie el, sub forma modernă, ID) nu are nevoie să fie explicată, întrucât, această teorie nu este deloc o contribuţie la creşterea cunoaşterii ştiinţifice, în sensul metodologico-epistemologic atribuit de către unii filosofi ai ştiinţei, cum ar fi, Karl Raimund Popper, ci este doar un clişeu terminologic dur. Argumentul său e că în absenţa observabilităţii şi a evidenţei măsurabile, adevărul întrebării „Cine a proiectat pe arhitect?”, conduce la o regresie la infinit, pe care promotorii ID nu pot ieşi decât făcând apel la creaţionismul religios sau la contradicţii logice.
Interesant este, după părerea mea, că un alt mare om de ştiinţă, specialist în fizica particulelor elementare, şi laureat al premiului Nobel, Steven Weinberg, promotor, ca şi Richard Dawkins, al ateismului ştiinţific, prin cartea sa, Visul unei teorii finale (În căutarea legilor ultime ale naturii), l-ar fi catalogat pe Dawkins ca un reprezentant al fundamentalismului pozitivist, continuator înverşunat al pozitivismului logic şi empirist, care, prin obsesia acordării absolute a teoriei la observaţie prin experiment, ar fi ţinut, de fapt, pe loc, dezvoltarea autentică a ştiinţei, şi astfel, promovarea libertăţii de gândire, fie aceasta manifestată, chiar şi pe un teren atât de rigid, cum este cel al cunoaşterii ştiinţifice.
De asemenea, alţi cercetători, critici ai teoriei ID, au argumentat că evoluţia prin selecţie naturală este mult mai capabilă să explice complexitatea observată, iar acest lucru fiind evident prin utilizarea evoluţiei selective, de către un anume arhitect electronic, aeronautic, sau altfel de sistem automat asemănător, ce i-au în considerare probleme la fel de complexe, ca şi pentru un anume„arhitectul uman inteligent”. Aceasta este, de fapt, o altă formă de viziune ateist-materialistă, asupra lumii suspectată şi ea, de o anume formă de reducţionism antropologic.
Concluzii:
Evidenţiind design-ul din natură, Design-ul Inteligent promite să vindece cultura vestică de această regretabilă “mahmureală iluministă” a naturalismului determinist. Şi într-adevăr, Design-ul Inteligent oferă cea mai clară dezminţire a naturalismului la zi. Naturalismul aşteaptă de la ştiintă să îi justifice acestuia îndepărtarea scopului din natură. Însă, Design-ul Inteligent arată că naturalismul se prăbuşeşte pe propriile baze. Pentru a fi siguri, există motive filosofice întemeiate pentru a respinge naturalismul - chiar existenţa lumii şi inteligibilitatea lumii ridică întrebări la care ştiinta nu poate răspunde, şi care arată deschis către un punct dincolo de lume. Design-ul Inteligent arată că există, deci, motive ştiintifice întemeiate, pentru respingerea naturalismului.