ciprian iulian soptica

Marea iluzie a conştiinţei umane este de a găsi un criteriu universal, în stabilirea adecvată a adevărului Unic. Utopia stabilirii unui adevăr unic, valabil întregului sistem ontologic, a entuziasmat gândirea umanităţii multă vreme, de-a lungul istoriei. De la isteria primelor principii, ce au marcat lumea presocraticilor, şi până la sistemele unificării, ale filosofilor şi fizicienilor contemporani, gândirea omenirii, asupra lumii şi regulilor ce o coordonează, a fost, în permanenţă, umbrită de iresponsabila idee a adevărului unic. Iluzia, de altfel, a unei superiorităţi de conştientizare, ce s-a manifestat atât în plan ontologic, cât şi gnoseologic. 

Noi credem că abuzul de autoritate asupra adevărului (aşa-zis revelat), isteria veridicităţii şi autenticităţii, care a cuprins omenirea, în istorie, derivă, oarecum inevitabil, din acel orgoliu organic al autodeterminării fiinţei umane. Ne punem repede întrebarea: de ce a marcat, pe om, acest blestem al legităţii universale? Oare nu, pentru că responsabilitatea adecvării unui sens veritabil al existenţei îi revine omului însuşi? Şi, aceasta, în calitate de unică fiinţă condamnată la dare şi stabilire de sens. Postulăm, dar, o comprehensiune apriorică ataşată fiinţei umane, vizavi de sensul autentic al existenţei. Şi, aceasta, în virtutea sensului profund acordat intelectului uman. Conştiinţa, în ciuda finititudinii, are inimaginabilul rol de a cataloga nenumăratele norme şi legi ale existenţei.

Pornim, aşadar, în sens heideggerian, de la fundamentarea unei hermeneutici totale a fiinţei umane, pentru a stabili, apoi, criteriile sigure de înţelegere a normativităţii ontice. Obsesia obiectivităţii impunând, tocmai, această încredere a conştiinţei umane în propria-i capacitate de formalizare a sensului şi demnităţii ontice. Exacerbarea încrederii într-un „rex cogitans", adâncind mereu isteria stabilirii adevărului unic. Logica existenţei, neputându-se întemeia decât prin acest inconştient şi irelevant „rex cogitans", al fiinţei umane, declinul cunoaşterii ar putea fi de neevitat. Şi, acest fapt ar fi un scenariu veridic, dacă nu se va renunţa la utopia unicităţii principiilor, fie ele logice, gnoseologice, epistemologice, ontologice sau de orice natură ar fi ele.

Acceptarea unui adevăr multiplu, şi de asemenea, a unei revendicări, din capul locului, a sensului contextualităţii, iată, totuşi, două posibile soluţii. Contextualizarea ştiinţei şi a legilor stabilite ultraempiric (în mod universal), se implementează prin aplicarea teoriei testabilităţii, a lui Karl Popper (Logica Cercetării) sau a teoriei incompletitudinii, prin Godel, în matematică, a teoriei indeterminării, în fizica cuantică, prin Heisenberg, idee anunţată chiar mai înainte, de către epicurei (Democrit, Cladenius), ce propuneau teoria clinamenului pentru a justifica accidentalul, hazardul, neaşteptatul. 

Putem crede, fără reţinere, că această atitudine obsesivă de stabilire a autenticităţii şi veridicităţii unui lucru sau fenomen este o marcă a neîmblânzitei cerbicii a conştiinţei, cuprinsă, în acelaşi timp, de fiorul unui eros fanatic (aş zice, de autoderminare). Suferinţa conştiinţei, izvorâtă din finitudinea-i, din continua meditare asupra propriei limitări, nu va înceta niciodată atâta timp cât orgoliul organic al autoderminării nu-şi va arunca potenţele.

O altă întrebare tulburătoare îmi vine, acum: cum putem stabili un arhetip al veridicităţii, în care toate legile şi sensurile ce le acordăm entităţilor ontice să se întemeieze? Este necesar, în chip absolut, un arhetip al adevărului? Da. Şi această necesitate este la fel de profundă precum necesitatea unui arhetip al autenticităţii vieţii, a unui model al vitalităţii, precum şi a unei căi sigure a fiindului, de a se autodetermina. Un etern generator de demnitate şi autenticitate, fiind, din perspectiva unei mistici creştine, un triunghi sacru al Fiinţei în sine: Adevărul, Calea şi Viaţa. Pornind de la aceşti trei termeni, putem construi, fără sfială, următorul silogism sacru:

Dacă o cale (medodă) susţine un adevăr, iar acel adevăr este temei pentru viaţă, atunci acea cale este şi unicul temei întru susţinerea şi menţinerea vieţii. 

Mai simplificat, dacă o cale este un adevăr şi acel adevăr susţine (sau este) o viaţă, atunci acea cale susţine (sau este) o viaţă. Termenul de adevăr capătă, aici, rolul de termen mediu. Silogismul putând avea şi o formă mai restrânsă, dacă facem contragerea judecăţilor categorice implicate, unificând, astfel, termenii inferenţei. Aceasta e posibil, desigur, într-o logică teleologică a revelaţiei. Toţi cei 3 termeni implicaţi în ecuaţie (Adevăr, Cale, Viaţă) coincizând. Ei fiind identici din punctul de vedere al extensiunii, dar diferiţi, din punctul de vedere al intensiunii. Extensiunea lor fiind un arhetip (cel mai universal), Fiinţa divină, iar intensiunea, cele trei caracteristici (înseşi termenii silogismului), ca modalităţi de manifestare a Fiinţei divine.

   - Adevărul: Dumnezeu Tatăl

  - Calea: Dumnezeu Fiul

  - Viaţa: Dumnezeu Duhul Sfânt

Calea – legile universale, atemporale (decalogul), Adevărul- autenticitate şi unicitate (puterea), Viaţa – pragmatica legilor închise-deschise în autenticitatea Adevărului Unic (harul) .

 Am demonstrat ceea ce era de demonstrat, chiar dacă nu era necesar (nu se impunea), şi, totuşi, am senzaţia unei teribile incertitudini, în faţa alterităţii (a celuilalt). Sunt asaltat de o mare nedumerire ce bântuie, nestingherită, prin gândurile şi fanteziile mele. Poate, doar condiţia mea, de homo singularis, îmi creează această insuportabilă insatisfacţie, a imposibilităţii de a comunica cu alteritatea, şi, constat, pe zi ce trece, că suntem întâmpinaţi aproape mereu de o insuportabilă incertitudine, în ceea ce priveşte interacţiunea cu lumea. Nu putem stabili, nicicând, siguranţa convieţuirii. Care sunt, aşadar, cauzele unei asemenea disipări a veridicităţii, în contextul acestei heraclitice lumi, în care fiinţăm?

Nici teoria participării, a lui Platon, nici cele 3 teorii moderne derivate din meditaţiile scolastice: adevărul corespondenţă, coerenţă şi pragmatic, şi nici măcar adevărurile revelate (prin trăiri extatice de ordin mistic sau metafizic), şi nici măcar (cel mai groaznic) adevărul stabilit pe cale pur raţională, pare a nu se mai susţine. Odată enunţat şi aruncat, în mundan, adevărul, şi esenţa rigidităţii sale, par a-şi pierde din consistenţă, par a-şi resimţi vlaga, astenia propriului formalism.

Scepticismul radical, ar deveni, atunci, singura cale prin care am mai putea stabili un adevăr absolut cert, imposibil de contestat: „nu ştiu nimic altceva decât faptul că nu ştiu nimic" sau „singurul lucru pe care sunt sigur că-l ştiu e faptul că nu ştiu nimic" . Aceasta este însăşi teza fundamentală, în teoria cunoaşterii platoniciene, ce vine pe filiera directă a lui Socrate. Şi iată, cum unul dintre cei mai mari trezitori de conştiinţă ai umanităţii, fondatorul aproape mitologic al autorevelării demnităţii prin cunoaştere raţională, critică, îşi fondează întreg edificiul filosofic pe un principiu totalmente sceptic, pe un scepticism în formă pură. 

De altfel, este o imensă autoiluzie să credem că dialectica, maieutica, ironia, critica, reducţionismul fenomenologic, logicismul, empirismul, raţionalismul, hermeneutica etc, sunt căi de-a dreptul sistematice în istoria gândirii umane, ce ne conduc, în mod sigur, la adevăr, şi încă la adevărul unic. Ceea ce ar descalifica, monopolul gnoseologic al fiinţei umane, ar fi, în acest caz, o desconsiderare şi o regândire a principiilor logice fundamentale. Contestarea principilor logice stabilite de Aristotel şi pregătite, ontologic, de presocratici, formalizate apoi, cu încetişorul, prin scolastică, renaştere, iluminism şi modernitate, ar părea un iresponsabil demers, (cel puţin, din punct de vedere etic) vizavi de trecutul gândirii.

Orice demers de suspendare a unei judecăţi iniţiale sau a unei atitudini comprehensive, stabilite anterior, fie de predecesori istorici sau de vreun gânditor, în propria-i gândire, face posibilă, ca primă activitate de reflecţie post-mirare, depăşirea aporiei şi inventarea propriu-zisă a noului. Evoluţia cunoaşterii n-ar fi posibilă fără acest demers inconştient de reducţie (fenomenologică şi nu numai) a ceva-ului dat, a „prealabilului" ca atare, în sens heideggerian. Şi această reducere (punere în paranteză a unei lumi) trebuie văzută, însă, şi dintr-un alt unghi, ce ar avea în vedere, tocmai evitarea radicalismului şi a fanatismului. Acestea înţelese ca rezultate ale unei obsesii a originalităţii şi autenticităţii. Transformarea unei gândiri sau a unui concept actual nu ar trebui să urmeze calea unei isterii a unicităţii adevărului. Întrucât, puterea şi stăpânirea (împărăţia, după logica unei profeţii creştine a păcii) nu va fi dată decât celor blânzi: cumpănitorilor, oamenilor calmi, diplomaţi şi plini de modestie.

Propun acum, o cale proprie de depăşire a ceea ce E. Husserl numea în articolul Criza umanităţii europene şi filosofia, ca fiind pericolul „unilateralităţii obiectivismului naiv" , şi anume, calea metafizică a transgândirii, pe care el o numea, pe atunci, (1939) fenomenologie transcendentală.

Transgândirea, neînsemnând reducerea sau anihilarea radicală a conceptelor sau judecăţilor, şi nici a principiilor anterioare. Transgândirea este o formă de trecere, dincolo de ceea ce ştim până acum, eventual o depăşire a graniţelor cunoaşterii actuale, însă, trebuie luat în vedere, cu deplină seriozitate, faptul că această trecere dincolo nu e posibilă decât prin recunoaşterea aposteriorică a datului aprioric. Teoria testabilităţii, a lui Karl Popper, confirmă, o dată cu dezvoltarea inducţiei incomplete (prin Francis Bacon), că adevărul poate fi oricând contestat, însă nu şi falsitatea. Aceasta, întrucât contestarea unei falsităţi deja stabilite ar naşte un adevăr imposibil de conceput (cel puţin, din punct de vedere logic), precum şi acceptarea pripită a unei veridicităţi ce nu satisface nici măcar unul din cele 3 teorii ale adevărului. 

În cazul în care acestea ar cădea, posibilitatea contestării falsificabilităţii, ar creşte. Incontestabilitatea falsităţii denotă caracterul ireversibil al unei valori de adevăr. Spaţiul de joc al lui Wittgenstein putând fi multiplicat, ad infinitum, în funcţie de creşterea numărului variabilelor, însă, stabilitatea şi rigiditatea unei valori, într-un anumit tabel (matrici) al variabilelor, este ireversibilă. Nu putem niciodată schimba cum vrem noi, valoarea de adevăr a unei funcţii (functor), de fiecare dată (de exemplu: implicaţia este falsă, numai atunci când antecedentul este 1, iar consecventul 0, în rest ea este adevărată).

Pornind de la aceste reguli logice, de necontestat vreodată, nu putem susţine că avem cheile adevărului şi că ne putem juca cum vrem, având în propriile mâini autoritatea vreunei obiectivităţi. Actul volitiv se intersectează cu cel raţional (de reflecţie) doar în planul mental, strict psihologic. Cunoaşterea, aşadar, nici măcar nu este cea mai democratică formă de putere, după cum susţinea Taleiyrand, ci, din contra, poate fi chiar cea mai tiranică armă a umanităţii, prin care aceasta poate să stăpânească şi celelalte posibilităţi ontice şi gnoseologice, printr-o „tiranie a valorilor" . Puterea este mereu câştigată de cei ce ştiu să manipuleze adevărul şi valorile lui, în vederea propriilor interese. Pragmatica adevărului şi sensului dezminte, astfel, o formă de automonopolizare a demnităţii.

De ce dar, nu ne putem elibera, cu uşurinţă, de propriile principii şi valori, în care credem şi în care ne fundamentăm existenţa? Tocmai pentru că suferim de obsesia adevărului unic, generată de orgoliul organic al autorevelării demnităţii ontice. Curajul de a sta împotriva adevărului consacrat, de a propune, mereu, un nou fel de a privi lucrurile şi de a accepta, din principiu, altceva decât putinţa propriului proiect comprehensiv, iată ceea ce vreau să trâmbiţez. Rigiditatea conştiinţei şi formalismul lucidităţii necesită o îndreptare către un univers mult mai deschis şi mai descărcat de normativităţi, care, de cele mai multe ori, sunt şi nejustificate. 

Impasul logic nu trebuie să fie, neapărat, un stăvilar în evoluţia cunoaşterii. Stigmate ale rigorismului, erorile sunt, de fiecare dată, culpabilizări ale intelectului. Tot ceea ce simţul nostru critic, analitic, cataloghează a fi greşeli sau erori (fie de argumentare, fie de exprimare, de înţelegere, de limbaj etc) au fost mereu văzute ca impurităţi ale intelectului, ca urme (vestigii) ale vechiului nostru mod de a ne raporta la lume, prin facultatea contemplativă a raţiunii, ceea ce este, evident, prea simplu spus.

Să analizăm, acum, aspectul teleologic al validităţii; ce facem cu adevărul, o dată descoperit, stabilit şi acceptat în unanimitate de raţiune? Inevitabil, ne vom pune şi problema utilităţii adevărului unic, în sine. La ce ne foloseşte cunoaşterea unei reguli sau legi atâta timp cât putem trăi şi fără aceasta? (să ne gândim la aborigenii amerindieni). Conchid, aşadar, că finalitatea cunoaşterii şi, implicit, a celei validate, adevărate, din orice punct de vedere posibil, serveşte, din capul locului, înregimentării, prin nevoia de apartenenţă la un sistem. La sistemul unei lumi, fie ea şi fantastice. Chiar şi acest fel de lume, fantastică, imaginată doar de vreo facultate aparte a intelectului nostru, are, până la urmă, un anumit grad de verdicitate şi legitate. Cu cât acea lume imaginată creşte, conturându-şi propriul sistem de reguli, cu atât devine mai veridică şi silueşte, realitatea, fie pentru a o dezarma (pentru a o desface) sau, ceea ce este şi mai gav, pentru a o înlocui.

Până la urmă, aversiunea isterică, pe alocuri, a raţionaliştilor (cei ce vin pe filiera tradiţiei platonice) nu a căutat altceva decât dezvrăjirea de lumea simţurilor, materială şi înlocuirea ei, de ar fi cu putinţă, cu o alta, care, ar părea, lor, a fi mai consistentă şi, deci, mai profundă. Dar nici în cealaltă tabără, a empiriştilor, nu este scutită de a suferi o isterică fundamentare pe materie şi senzitiv. 

Faptul de a nu accepta, deloc, posibilitatea transmundanului, a trans-sensibilului, înseamnă o împotmolire iresponsabilă în evoluţia naturală a cunoaşterii, precum şi în dezvoltarea şi răspândirea adevărului. Ambele poziţii sunt, de fapt, greşeli de perspectivă, maladii de înţelegere a existenţei şi, desigur, un mod de raportare anarhică la valorile ce le deţine. 

Soluţia pluriperspectivistă, propusă de Nietzsche, pare a anunţa o nouă amăgire. Însă linia deschisă, de acesta, deschide şi un nou pericol: pericolul unui haos hermeneutic şi în acelaşi timp o luptă permanentă pentru supremaţia subiectivităţii celei mai autentice. O luptă necontrolată pentru autenticitate. Aceasta, fiind însăşi iluzia în care trăiesc cărturarii (filiera laică a cunoaşterii umane), împreună cu fariseii (filiera sacerdotală) din vremea Mântuitorului. Iisus însuşi o arată: „vă rătăciţi neştiind scripturile". Posibilităţile divine, fiind total altele faţă de cele ale omului, întrucât, „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu" . „Calea ce le-ntrece pe toate", pe care ne-o prezintă Dumnezeu, prin Apostolul Pavel, este, totodată, calea sigură a iubirii. Această nouă cale presupune, în mod miraculos, o fenomenologie a erosului, în locul cunoaşterii absolute. Reducţia corespunzătoare fiind, de altfel, anunţată de mulţi gânditori, încă din zorii istoriei. Un Dumnezeu al sentimentului de iubire, care cuprinde, în el, din capul locului, şi Raţiunea. Luciditatea unei iubiri manifestate între monade, adică revelaţia unei bune înţelegeri, între creaturi, apare ca un proiect perfect al Marelui Demiurg, căci Creatorul a avut în vedere, de la-nceput, ideea unui Eros comprehensiv: Erosul-Logos. Acesta presupune o relaţie de identitate între cei doi termeni: Eros=Logos.

Analizând, acum, modul îndărătnic, dar, totodată, interesant al Apostolului Toma, de a crede şi înţelege lumea, ne dăm seama, că acesta este exact modul actual al postmodernului de a-şi manifesta credinţa; exemplul cel mai elocvent al reprezentării mentalului omului actual. Certitudinea testabilităţii prin experiment, este, aici, (la Sf Ap. Toma) palpabilitate, evidenţă sensibilă. În măsură ce ating şi-mi verific eu însumi, cu propriile-mi mijloace de observare, paradoxul minunii săvârşite de Iisus (Învierea neştergând stigmatele crucificării), mă clasific în această gloată a oamenilor de ştiinţă şi a cercetătorilor scrupuloşi. Minuţiozitatea omului baconian denotă aici, o infinită grijă pentru testarea cât mai amănunţită a fenomenelor şi lucrurilor care necesită demonstrare.

 Desigur, este un efort mental de neînţeles, acestă formă de cunoaştere forţat-imediată, care este credinţa de netăgăduit în adevărul unic şi revelat. Acest adevăr nu putea fi dat, dintr-o dată, printr-o năucitoare experienţă mistică, care să poată, uneori, atinge delirul extatic. De aici, şi ideea că ex-staticii şi iluminaţii, profeţii, sunt, de fapt, aleşii, prin excelenţă, ai instanţei revelatoare: „dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte" . 

Nebunia cu care ne instalăm în faţa naturii, considerându-ne superiori, prin conştiinţă, iată premisa eronată cu care omenirea s-a avântat cu atâta ardoare în obsesia obiectivităţii. Aceasta luând, de fapt, forma unei nostalgii, a umanităţii, faţă de coexistenţa primordială (timpurie, arhetipală) a omului cu natura. Când anume a existat acea epocă a nediferenţierii (epoca predialectică) a identităţii naturale dintre eu şi lume, dacă nu înainte de a exista blestemul unei conştinţe a diferenţierii Eu-lume? Aceasta creând, de fapt, şi nostalgia originilor. O nostalgie de ordin mistic (taoistă, am putea spune), care ne duce cu gândul, tocmai la vremea când puterea era dată de însăşi firescul identităţii absolute, eu-lume.