ciprian iulian soptica

N-am stat niciodată să ne evaluăm mai pe-ndelete sporul de productivitate mentală. Dar, poate nu ne-am dat seama încă, cât de importantă este naivitatea cu care lăsăm să se creadă că ne încurcăm cu lumea, cu proiectele înfăptuirii. Şi într-adevăr, neglijăm prea mult potenţialul ce se ascunde în „viclenia raţiunii" , în isteţimea naivităţii noastre de a-ne-raporta-în-afară.

Lucizi şi sensibili în carapacea eului nostru profund şi neclintit, ne folosim de graba cu care ceilalţi ne lipesc etichete existenţiale, analizând imediatul naivităţii noastre, fie el şi transpersonal. Isteria etichetării cred, totuşi, că poate fi înfrântă dacă vom şti să ne păstrăm intacţi şi imuabili în drama lucidităţii. Dacă deprindem modul de a ne juca cu intelectul, cu capacitatea lui nesfârşită de a fundamenta categorii; de a categorisi atât realul cât şi posibilul, mizând pe o ironie fină, în scopul camuflării eului nostru profund, cred, totuşi, că am avea capacitatea să putem învinge.

Şi într-adevăr, luciditatea izvorâtă fie din prea mult somn, fie din teribile insomnii, este destul de vicleană în fentarea realului. Iar cea mai mare vrăjeală au realizat-o, desigur, stăpânii raţiunii şi a sistemelor de raţionament; nababii cunoscuţi sau necunoscuţi ai gândirii. Căci, după părerea mea, cine deţine puterea viziunii de ansamblu a lumii (având, deci, boala sintetizării), împreună cu meşteşugurile descifrării dedesubturilor, ar putea crede, într-un mod fatalist din punctul de vedere al unei maladii de destin, că ar conduce şi determina totul, din „umbră". Şi, întrucât monopolul lucidităţii şi practica socială a inferenţei ar fi declanşat motorul istoriei, prin vrăjirea continuă a organicului, a maselor de consumişti, putem conchide, de asemenea, că exploatarea potenţialului consumist din noi, a tras şi va trage întotdeauna sforile puterii.

Cel ce vede limpede totul, ca printr-un cristal, trecând orice prin filtrul raţiunii ca printr-o decantare a gândirii, crede, totodată, că ştie să ţină în permanenţă controlul. Problema este însă, până unde poate merge perfidia ludicului lucidităţii? Te joci cu mintea, dar, mai ales, cu masa de carne a oamenilor, doar în scopul deţinerii puterii, mai exact, al iluziei deţinerii unui posibil control total al indivizilor. Însă, în realitate, hârjoana raţiunii are o miză mult mai mare: crearea iluziei de deţinere a puterii absolute şi generale, fără vreo balanţă-suport, de tipul conştiinţei morale.

Cât de simplu, şi de sincer este, astfel, unul îmbuibat cu alcool, un beţiv notoriu, faţă de vreun specialist în arta păstrării lucidităţii, sau, un pătimit al stării de inconştienţă, de dementă visare, soră cu nepăsarea, faţă de un nebun după propriul adevăr. Minciuna enormă, pe care o macină raţiunea unui mare lucid, efortul teribil de a te juca cu iluzia deţinerii adevărului, iată ce zdruncină orgoliul lucidităţii, dând naştere apoi, unui alt soi de iluzie, mult mai sistematică: iluzia unicităţii şi autenticităţii. Luciditatea devine, în acest sens, continua resuscitare a conştiinţei în faţa revelaţiei eternului efemer, revolta interioară ce se cască în faţa nimicniciei. Raţiunea stăpânită de patima verticalităţii perfecte, de orgoliul purităţii continue îşi permite atunci, posedată de ironie, să-şi bată joc de simţuri, de sentimente, de vise, de imaginaţie, de tot.

De altfel, luciditatea, dacă te încrezi nebuneşte în ea, poate deveni cel mai teribil monstru în acţiune. Pofta cu care raţiunea doreşte, prin jocul cu fiinţa, să înfăptuiască, sporindu-şi demnitatea ontică prin exercitarea libertăţii de a căuta cu disperare un model unic al unicităţii şi autenticităţii, poate capăta dimensiuni revelatorii (apocaliptice) de neînchipuit.

Oare rasismul de factură nazistă sau ororile comuniste nu s-au născut din prea multă luciditate? Dintr-un spor cu neputinţă de controlat al lucidităţii şi a viziunii autenticului? Dacă în clădirea unui ideal, nu lăsăm loc şi naivităţii, întămplătorului, hazardului, riscului, şi ne punem toată încrederea în perfecţiunea raţionalităţii noastre euforico-rigide, riscul creşterii demenţei colective este cu mult mai ridicat. Dar, cea ce mă insultă cel mai mult, însă, este mârşăvia lucidităţii în faţa sincerităţii voluptăţii organice. Cenzura cu mască de clown a raţiunii asupra exploziei vitale. Şi un spirit ce se crede trăitor în iluzia lucidităţii, jucându-se fără scrupule cu sinceritatea vitalităţii celuilalt, ademenindu-i încrederea, amăgindu-l, speculându-i naivitatea, este cu mult mai aproape de tâmpenie decât oricare alt iubitor de demenţă. Acesta asmute fiara din celălalt, primejduind-o însă pe cea din el, folosindu-se de lanţul lucidităţii ca să-şi distreze pur şi simplu spiritul pofticios de ţărână, dar avid de amuzament şi de ieşire din plictis.

Şi fiindcă suntem cuprinşi de blestemul raţiunii nu putem vedea limpede capcanele realităţii. Ne-am creat iluzia unei realităţi veritabile prin falsificarea continuă a acesteia de către intelect. De aceea, plângem mereu după nostalgia unei realităţi pure, nealterate de minciuna raţiunii. Şi se spune cum că omul modern a apărut prin revoluţia conştiinţei şi anume prin practica gândirii. Însă, ieşirea din somnul mitic, apoi din cel metafizic, a reprezentat, de fapt, drama evoluţiei noastre fără sens. De atunci, ne tot străduim să părem autentici, şi să ne jucăm cu natura schimbând, prin inventarea unor evenimente sau fenomene radicale (revoluţii, războaie, tratate, răscoale etc), mersul istoriei şi chiar cursul firesc al lucrurilor. Şi suntem stăpâniţi de vârsta inocenţei primordiale, de paradisul naivităţii noaste profunde. De asemenea, plângem mereu după momentul când blestemul diferenţierii nu căzuse încă peste capetele antropoizilor. Şi de atunci, ne tot jucăm cu realitatea, cu luciditatea şi trezvia în care credem, fructificându-ne şi rodind în noi dorul nediferenţierii; nostalgia eternă a timpului şi spaţiului unic, original şi mitic.

Încă din acel moment, raţiunea ce-am căpătat-o se joacă mereu cu aceeaşi lipsă de adecvare dintre un fond profund al realului, mizând pe însăşi sensul demnităţii ontologice. Marea scindare din interiorul Fiinţei, între materie şi conştiinţa materiei; între trup ca parte senzitivă şi suflet ca parte intelectivă; toată minciuna şi joaca riscantă a gândirii dialectice, ne aşează pe tărâmul unui posibil repetat (reluat, mai exact) la infinit. De atunci, tot recapitulăm fenomenul primordial al înfăptuirii; tot ne ascundem după un simulacru de sens sau de demnitate. Luciditatea şi orgoliul raţiunii fiind ultimile invenţii ale omenirii de a se ţine de viermele vremelniciei, de a avea teribila senzaţie a unei relative deţineri de control.

Şi unii chiar au ajuns a se prosti pe sine într-atât, încât cred cu tărie în atotputernicia conştiinţei lor creatoare de posibil, de un simulacru etico-estetic, atrăgător de vitalitate şi de neo-sens. Adevărul este că ne învârtim mereu în jurul aceluiaşi spectacol comico-dramatic al insuficienţei de a fi în, cu şi pentru noi înşine, de a ne învinge angoasele mereu noi, mereu actuale şi chiar mai active ca oricând, ale morţii şi singurătăţii.