ciprian iulian soptica

Ciprian Iulian Şoptică, Doctorand anul I, 

Facultatea de Filosofie şi ştiinţe social-politice, 

Univ. „Alexandru Ioan Cuza", Iaşi

Abstract: As the field of human spiritual creation, science includes a set of assumptions and theories aimed at explaining the most accurate, objective and neutral parts or areas of life. The field is limited and the possibility of experimental verification, the science is most appropriate solutions given. She can hear and the wider areas of existence, being paintings of existence, not the conception. The difference between these two types of attitude, as follows: the array is a linear and neutral theoretical exposure data, descriptions, assumptions, theoretical explanations of existence, without employing the subject or creator, involve risk-free and without effect, while simple exposure concept is observant without problematization.

Keywords: science, dogma, transfigured antinomy, minus-knowledge, zero-knowledge.

Ca domeniu al creaţiei spirituale umane, ştiinţa cuprinde un ansamblu de ipoteze şi teorii ce urmăresc explicarea cât mai exactă, obiectivă şi neutrală a unor părţi sau domenii ale existenţei. Cu cât domeniul este mai limitat şi cu posibilitate de verificare experimentală, cu atât ştiinţa este mai adecvată în soluţiile date. Ea se poate pronunţa şi asupra unor domenii mai vaste ale existenţei, constituind tablouri ale existenţei, şi nu concepţii despre aceasta. Deosebirea dintre aceste două tipuri de atitudine, fiind următoarea: tabloul este o expunere teoretică lineară şi neutrală de date, descrieri, ipoteze, explicitări teoretice asupra existenţei, fără angajarea subiectului sau a creatorului, fără risc şi fără să implice sens, pe când simpla expunere de concepţii e constatativă, fără problematizări. 

Ştiinţa pleacă de la experienţă şi se întoarce în limitele ei, aceasta întrucât devine judecătorul suprem al aserţiunilor ştiinţifice. Pornind de la această ideea, tânărul Lucian Blaga, îndrăgostit de filosofie, va fi la început mai detaşat de ştiinţă, evidenţiindu-i doar eficienţa practică, ceea ce trimite la calitatea ştiinţei de a fi mijloc pentru conservarea vieţii. În acest sens, în Eroism în gândire (eseu apărut în 1915) gânditorul scrie: "Problemele ultime ce le pune ştiinţa nu sunt decât rămăşiţe pământeşti, zdrenţele metafizicii ce ne-a chinuit veacuri de-a rândul" . Idei exprimate acum, precum legătura în timp dintre ştiinţă şi experienţă şi rolul suprem de censor al experienţei, vor reveni în scrierile de maturitate, când Blaga priveşte în profunzime rolul ştiinţei, atât ca element constitutiv al creaţiei culturale, cât şi raportată la conştiinţa filosofică sau la cunoaşterea luciferică. O lucrare întreagă va închina ştiinţei la maturitate: Experimentul şi spiritul matematic; aici face o analiză profundă spiritului şi cunoaşterii ştiinţifice din punctul de vedere al cunoaşterii luciferice, cu folosirea eficientă a unor concepte-imaginini (ce sunt de fapt antinomii transfigurate).

Blaga admite că filosofia nu se poate lipsi de spiritul ştiinţific şi de modul ei de organizare. Deosebind filosofia de ştiinţă prin aria şi problematica lor, el recunoaşte suveranitatea şi autonomia ştiinţei, specificul acestui tip de cunoaştere a existenţei. Menirea ştiinţei fiind atât observarea cât şi experimentarea fenomenelor, cât şi găsirea şi teoretizarea legilor ce le guvernează, ca relaţii funcţionale în formă matematică. Ştiinţa foloseşte concepte relaţionale (rezultate ale unor experimentări indirecte), licenţe, postulate, noţiuni abstrase din "empirie", dar şi concepte-imagini (antinomii transfigurate). 

Privită ca o formă a creaţiei, ştiinţa trebuie raportată la matricea stilistică cu categoriile ei abisale. În acest sens, lucrarea Ştiinţă şi creaţie demonstrează că ştiinţa, cu construcţiile ei teoretice (ipoteze şi teorii), se află sub incidenţa categoriilor abisale. Din acest punct de vedere ea apare ca un "epifenomen" al unui stil spiritual. Blaga se grăbeşte să adauge că, dacă rămâne în aria strictă a argumentării logice, ştiinţa riscă să fie o simplă tautologie şi nu o construcţie. De aceeea, o construcţie ştiinţifică presupune un "salt spre gol" (hiat), înfăptuit cu ajutorul unor "înclinări stilistice ale gândirii" care conduc inconştient argumentarea logică. Pentru susţinerea acestei afirmaţii, Blaga aduce numeroase exemplificări din domeniul ştiinţei, în care este evident raportul dintre stil şi descoperirile ştiinţifice. De exemplu, atitudinea indienilor de retragere din spaţiu le-a permis calculul cu 0 şi cu numerele iraţionale, după cum la greci configuraţionismul, spaţiul limitat, volumul, le-au permis viziuni de genul: mişcare circulară la Aristotel, dezvoltarea geometriei euclidiene, cosmologii geometrizante (Platon), viziuni atomiste plasticizante la Democrit. Totuşi, viziunea geometrizantă, substanţialistă şi calitativistă prin excelenţă a anticilor n-a permis lui Pitagora - filosoful matematician-, să ajungă la calcule abstracte cantitativiste în matematică, şi nici lui Arhimede să depăşească o anumită limită a volumului în mecanică. 

În Experimentul şi spiritul matematic Blaga poposeşte îndelung asupra spiritului matematic al ştiinţei galileo-newtoniene, ştiinţă în care include, ca parte constitutivă, şi fizica relativistă, mecanica cuantică şi microfizica. Ştiinţa de tip galileo-newtonian are avantajul că se fundamentează pe matematică. Ea stabileşte legi (relaţii funcţionale în formă matematică între fenomene variate) şi foloseşte intuiţia în stabilirea unor concepte imagini cu care operează într-un domeniu "transempiric". Teoria şi metoda antinomiei transfigurate, pe care Blaga a fundamentat-o prin Eonul dogmatic, dar şi în Cunoaşterea luciferică a aplicat-o apoi în Diferenţialele divine, dar este folosită şi în Experimentul şi spiritul matematic în legătură cu "conceptele-imagini" din ştiinţă. Aici, observăm mult mai bine raportul dintre gândirea dogmatică, şi cea ştiinţifică, mai ales în încercarea de a evidenţia sensurile şi direcţiile metodologice ale celor două tipuri de cunoaştere. 

În raport cu logica clasică, teoria antinomiei transfigurate ca şi metodă a gândirii dogmatice este minus-cunoaştere, iar în raport cu logicile trivalente, dualitatea antinomiilor transfigurate apare ca valoare intermediară, zero-cunoaştere. Oricum, ştiinţa galeleo-newtoniană supune intuiţia unei "sublimări" şi "alambicări", tocmai pentru a încăpea în tiparele-i proprii. Ştiinţa modernă dispune de o suprametodă şi expansiune metodologică care permit controlul reciproc al metodelor. Folosirea matematicii în ştiinţa galileo-newtoniană, alături de expansiunea metodologică supravegheată de suprametodă, au condus la descoperirea unor "legi de precizie" şi a legilor statistice. Între precizie şi aproximări există o anumită alternanţă. De altfel, această ştiinţă a început cu "aproximări", a ajuns cu ajutorul matematicii la "legi de precizie" şi acum din nou la aproximări. Ştiinţa galileo-newtoniană contemporană a reuşit asimilarea substanţialităţii prin concepte relativiste şi legi, prin concepte-imagini şi o teoretizare imaginară- toate însoţite şi servite de matematică. 

Pe scurt, ştiinţa este şi ea o arie a spiritului uman, cu articulaţii, structuri şi moduri de organizare bine delimitate şi determinate, ceea ce-i oferă specific şi autonomie. Pentru om ştiinţa este necesară atât din punct de vedere al spiritului ei practic, cât şi din punct de vedere al modalităţii de cunoaştere (teoretizare ştiinţifică), definitorie pentru om, alături de alte forme revelatorii. Ca zonă de creaţie a spiritului teoretic, ştiinţa stă sub semnul matricei stilistice şi al cordonatelor sale abisale, devenind la rândul ei o valoare. "O problemă ştiinţifică are totdeauna o arie circumscrisă şi o zare interioară complex determinată" . 

Pentru a studia mai bine formulele dogmatice în articulaţia lor interioară, Lucian Blaga încearcă în Eonul dogmatic o aprofundare a relaţiei dintre ştiinţă şi dogmă, pornind în acest sens de la premisa că ideile ştiinţifice nu vor fi nici ficţiuni, dar nici echivalentele unor realităţi, ci pur şi simplu neutre din punct de vedere artificial. Ceea ce ne interesează în studiul nostru închinat dogmei, este să relevăm numai acele tipuri care prin natura lor ar putea să fie confundate cu dogma sau apropiate de dogmă.  

Ceea ce în limbaj filosofic, dar şi ştiinţific, reprezintă concretul (Spaţiul, Timpul, lucrul, individul, mişcarea, schimbarea, etc), conţine din punct de vedere logic o seamă de contradicţii latente. Aceste contradicţii, în ştiinţele exacte nu importă prea mult, ştiinţa nu ţine seama în mod deosebit de ele. Ea operează cu conceptele contradictoriale, acceptându-le ca pe nişte fapte ireductibile; construindu-şi formulele cu ajutorul lor. Aşadar, toate construcţiile ştiinţei, cuprind implicit şi contradicţiile latente ale elementelor concrete fundamentale (Spaţiul, timpul, mişcarea, corpurile, etc). Ceea ce subliniază vehement Blaga, e că aceste contradicţii latente ale construcţiilor ştiinţifice, rezultând dintr-o traducere a concretului pe un plan pur logic, nu reprezintă nicidecum contradicţii dogmatice. Ele sunt date implicit în concretele cu care operează ştiinţa, pe când contradicţiile dogmatice sunt contradicţii explicite (şi transfigurate) printre elementele cu care operează ştiinţa, pe când contradicţiile dogmatice sunt contradicţii implicite.

Există totuşi, câteva tipuri de construcţii şi metode care aparţin gândirii ştiinţifice şi care admit să fie aşezate în paralelă cu formulele şi metoda dogmatică. Ele se grupează în cinci tipuri diferite şi au ca notă comună posibilitatea generatoare de "paradoxii" . Ele sunt : 

1. construcţiile teoretice de limită, 

2. construcţii ale procesului logic infinit,

3. metoda erorilor contrarii,

4. analogii matematice ale dogmaticului, şi

5. echivalente matematice ale dogmaticului.  

Le vom analiza pe rând, încercând a stabili ceea ce le diferenţiază, dar şi ceea ce le apropie oarecum de gândirea dogmatică.

1. Construcţiile teoretice de limită

Construcţiile teoretice de limită reprezintă acele concepte ştiinţifice care rezultă din ducerea până la sfârşit, până la limită, a unui proces logic de abstractizare şi idealizare a concretului, spre exemplu: definiţia liniei, punctului, planului, în general conceptele şi noţiunile din domeniul geometriei, algebrei, fizicii, dar şi a altor ştiinţe exacte. De exemplu, punctul se defineşte ca un ceva spaţial, fără de limită, linia ca o împreunare de puncte fără grosime. Dificultăţile interioare ale conceptelor de limită, rezultă din încercarea de a imagina în concret, un ce de natură pur logică. În astfel de construcţii e dată posibilitatea unui conflict logic şi concret, conflictul producându-se prin tendinţa de a traduce ceva logic pe un plan concret. O construcţie limită e aşadar, realizabilă în abstract prin procese logice, dar e irealizabilă în concret, chiar dacă concretul îi stă la temelie. În acest soi de construcţii nu e deloc vorba, ca şi în gândirea dogmatică, de ceva antilogic şi irealizabil în concret, ci de ceva logic, dar realizabil în concret.

2. Construcţiile procesului logic infinit

Acestea reprezintă o logică specială, potrivit căreia intelectul se crede îndreptăţit să repete un act de punere a unei unităţi cantitative, în acelaşi fel, fără nici o limită. Această lege funcţională a intelectului stă la temelia ideii de infinit în diversele sale variante. Ideea de infinit, fiind expresia unui proces sintetic-logic posibil. Astfel, spaţiul concret, momentele concrete, numărul concret, devin spaţiu infinit, timp infinit, nunmăr infinit. Dificultăţile interioare ale ideilor de "spaţiu infinit", "timp infinit", etc, derivă tot dintr-o imposibilitate de a traduce pe un plan concret ceva ce e expresia unui proces de natură pur logică. Ele nu depăşesc funcţiile intelectuale în sensul unei alunecări în antilogic. Întocmai cum concretul depăşeşte logicul tot aşa în unele cazuri, construcţia logică se aşează dincolo de hotarul posibilităţilor de realizare în concret. Ştiinţele exacte au meritul de a fi introdus în conştiinţa umanităţii concepte care nu sunt expresia abstractă a unor concrete, ci expresia sumară a unor procese logice care se aplică numai tangenţial asupra concretului. 

Dacă în aceste construcţii, concretul ne dă prilejul să afirmăm că în zona sa e posibil ceea ce în domeniul logic e imposibil; sau că în domeniul pur logic e posibil ceea ce în zona concretului e imposibil, atunci în zona dogmaticului se postulează în transcendent o sinteză imposibilă, după calculul limitat al intelectului nostru, atât în domeniul logicului, cât şi în cel concret.

3. Metoda erorilor contrarii

Această metodă a fost întrebuinţată ca procedeu organic mult timp înainte de a fi descrisă de logicieni ca şi "metodă". Un exemplu concludent îl avem pe spiritualistul englez Berkeley, care în secolul XVIII, încercând să facă apologia dogmelor creştine în faţa răuvoitoare a unor liber-cugetători, a arătat în lucrarea The Analyst, existenţa contradicţiilor asemănătoare celor din dogmele creştine, cel puţin ca structură, în însuşi corpul unor concepte ştiinţifice. Metoda compensaţiilor erorilor, Berkeley o arată în unele aspecte ale calcului diferenţial. Cel care a analizat, însă, metoda în toată amploarea sa, a fost H. Vaihingerer în Philosophie des Als Ob. După acesta, o seamă de soluţii matematice sunt posibile numai pe temeiul propoziţiilor contradictorii, ca de exemplu: "cercul e o elipsă". Trebuie precizat, că dacă formula s-ar opri aici, am avea nişte analogii matematice ale formulei dogmatice, însă, formula este completată astfel: "cercul este o elipsă cu distanţa dintre focare egală cu zero" . Distanţa egală cu zero, e fireşte o altă contradicţie, aşadar, completarea afirmaţiei iniţiale pare un non-sens. Dar H. Vaihingerer, explică situaţia contradictorie a formulei în felul următor: prima parte a afirmaţiei ("cercul e o elipsă"), cuprinde o imposibilitate, o absurditate, o eroare ce cere vădit o corectură. Corectura nu se face decât printr-o altă afirmaţie, tot imposibilă, adică printr-o contraeroare.("focare cu distanţa zero"). 

Un dezacord între două concepte e compensat printr-un contradezacord între alte două alte două concepte, iar expresia completă "cercul e o elipsă cu distanţe între focare zero", e de fapt, expresia unui echilibru între un dezacord logic şi un contradezacord tot logic. Vaihingerer lărgeşte această metodă, denumită de matematicieni a "erorilor contrarii" , numind-o metodă a "operaţiilor contrarii" . Avem aici un exemplu de întrebuinţare a contradicţiei în matematică cu o consecvenţă procedurală, însă "în formulele rezultând din aplicarea metodei erorilor contrarii, orice dezacord logic e ţinut în echilibru de un contradezacord" , fapt ce în interiorul unei formule dogmatice nu se întâmplă. Contradicţia constitutivă a dogmei nu are legătură cu contradicţia provenind din spiritul echilibristic al matematicii.

4. Analogii matematice ale dogmaticului

Lucian Blaga se opreşte aici asupra unor construcţii ştiinţifice precum numărul imaginar -1, întrucât este iraţională în sensul grav al cuvântului. Dacă o privim numai din unghiul iraţionalităţii, ea reprezintă neîndoielnic o analogie matematică a dogmaticului, dar nu ceva dogmatic. Construcţia -1 exprimă aplicarea unei operaţii matematice, adică reprezintă o lărgire neîngăduită a unei operaţii asupra unui concept care în fond o refuză. Dar, deşi iraţională construcţia -1 devine în cadrul operaţiilor logic-matematice, echivalentul unei construcţii raţionale, căci astfel, ar fi fost părăsită cu uşurinţă de matematicieni. Secretul acceptării fiind tocmai reintegrabilitatea sa logică în gândirea matematică, fapt realizat printr-un real tur de forţă al acesteia. O construcţie dogmatică nu e niciodată un element de larg posibile operaţii logice, adică un echivalent raţional. Dogma e cel mult un element de sistem metafizic. Nu putem vorbi în cazul dogmei de o reintegrabilitate logică, ci mai degrabă o depăşire şi o revărsare a logicului. -1 e o invenţie pur matematică, exprimând mărimi, sensuri date mărimilor şi operaţii cu mărimi. Dogma cuprinde concepte de cunoaştere obiectiv îndreptate (chiar şi atunci când sunt simple ficţiuni), intenţional ontologice. Dogma este o expresie a unui mister, ceea ce formula -1 nu este. Totuşi, anume asemănări structurale între construcţia -1 şi formula dogmatică se pot face. 

5. Echivalente matematice ale dogmaticului

Unele construcţii ale matematicii moderne cum sunt cele ale transfinitelor (simbolul alef al lui Cantor), fac conştient concesii importante gândirii dogmatice, care ar putea fi numite "echivalente matematice ale dogmaticului" . Simbolul alef , spre exemplu, denumeşte o mărime transfinită care rămâne identică cu sine, orice mărime finită s-ar scădea din ea. Observăm aici o asemănare uimitoare cu formula dogmatică a lui Filon, despre substanţa primară care nu suferă nici o scădere prin emanaţiile ce se desprind din ea. Avem o perfectă asemănare structurală despre esenţe şi procese cosmologice, iar simbolul alef e pur matematic.

Cantor, dar şi alţi matematicieni prin diferite calcule şi consideraţii logice au ajuns la diverse antinomii ale transfinitului. Diferenţa pe care o urmărim între aceste echivalente matematice ale dogmaticului prin antinomiile transfinitului e aceea mcă soluţia pe care matematicienii o acordă antinomiilor este diferenţierea logică de concepte, însă, diferenţieri aplicabile nu aplicabile într-un domeniu transcendent (cum se întâmplă în dogme), ci într-un domeniu logic-concret. Rezolvarea antinomiilor dogmatice se realizează nu doar prin diferenţiere logică de concepte, ci prin scindarea unor concepte solidare ( Ex: "Dumnezeu e unic ca fiinţă, dar multiplu ca persoane").

Distincţia dintre conceptele "puterea" şi "suma" unei mulţimi este calea de rezolvare a transfinitului, care se prezintă asemenea unei scindări a lor. Cantor obţine conceptul de "putere", printr-o abstracţiune din posibilitatea coordonării reciproce a elementelor a două mulţimi. Când cele două mulţimi cu elemente coordonate sunt finite, "puterea" fiecăreia coincide cu "suma" fiecăreia. Puterea, deşi mai abstractă ca suma, sunt ambele noţiuni reciproc solidare în cadrul matematicii. Dacă două mulţimi finite sunt egale ca "putere", atunci ele sunt egale şi ca "sumă", şi invers. Dar în domeniul transfinitului lucrurile nu mai stau aşa. Două transfinite putând avea aceeaşi "putere", dar ar reprezenta "sume" diferite. 

Aşadar, antinomiile transfinitului silesc intelectul să postuleze o scindare de concepte, pe care intelectul nu le concepe altfel, decât în raport de solidaritate. Întru rezolvarea antinomiilor, Cantor alege deci, calea scindării conceptelor solidare de "sumă" şi "putere", anume calea metodei numite de Blaga a "transfigurării antinomiilor". Pentru a observa mai bine paralelismul între echivalentul matematic al dogmei şi o formulă pur dogmatică, Lucian Blaga realizează o schemă a antinomiei transfigurate corespunzătoare transfinitului lui Cantor. Redăm aici schema:  

  I II

  Sub raportul aritmetic În cadrul aritmeticii

  identic cu sine se scindează "putere"  

  transfinitul antinomie noţiunile

  rămâne orice mărime solidare "sumă"  

  s-ar scădea din el  

   

  Sub raportul aritmetic

  identic cu sine ca "putere"  

  transfinitul antinomie

  rămâne orice "mărime" (sumă) transfigurată  

  s-ar scădea din el  

Lucian Blaga va analiza şi alte formule din cadrul construcţiilor mai recente ale ştiinţei, mai mult sau mai puţin apropiate celor dogmatice sau de "antinomia transfigurată".

Sensul filosofic al experienţei e acela de "intuiţie organizată şi organizabilă". Caracteristică intelectului enstatic experienţa a fost când punct de plecare (temelie) a construcţiilor metafizice sau ştiinţifice, când o ţintă finală a cunoaşterii (pozitivismul pur). Atitudinea ştiinţifică oficială s-a statornicit undeva la mijloc. Filosofia naturii, fizica şi ştiinţele naturale au încercat a lămuri fenomenele pe cale de experienţă, astfel că ambiţia cunoaşterii ştiinţifice a fost aproape totdeauna construcţia teoretică , în marginea faptelor experienţei. Controlul exercitat din partea experienţei asupra unor astfel de construcţii a existat şi în Antichitate, ca şi în modernitate, numai că în timpurile moderne controlul e mai consecvent, mai sistematic şi uneori organizat ca atare (experimentul). Eperimentul, deşi numai o lărgire voită a experienţei, constituie ân acelaşi timp, un control special ce se aplică experienţei în genere.

Atât filosofia naturii, cât şi ştiinţele fizicale şi naturale, socot un fenomen sau un complex de fenomene drept "explicate" în momentul când au izbutit să le reducă la un fenomen arhetipic, adică atunci când au reuşit să substituie, fără conflicte logice, fenomenelor experienţei, un fenomen care nu mai e întregime al experienţei, ci o construcţie. Fenomenele arhetipice sunt cu alte cuvinte, construcţii de seamă ale gândirii omeneşti prin care s-a încercat a se explica fenomene ale experienţei, care, privite ca idei, oferă infinite variante structurale. Pentru filosofia naturală a gânditorilor romantici, un fenomen arhetipic avea o formă polară (atracţie-repulsie, magnetism-electricitate), iar pentru fizica clasică de la Descartes până la fizica cuantică modernă, fenomenul arhetip e cel mecanic. Fizica clasică consideră un fenomen explicat, atunci când reuşeşte să-l înlocuiască cu un model mecanic. Fizica romantică socotea un fenomen fizical, explicat în momentul când izbutea să-i substituie o polaritate calitativă (teoria culorilor a lui Goethe explică culorile prin polaritatea lumină-întuneric).

Construcţiile din marginea experienţei cu scopul de a înlocui sumar experienţa au fost în principal clădite pe un acord anticipat cu logicul şi cu concretul, toate fenomenele arhetipice fiind construibile ca idei într-un concret imaginar. Iar dacă nu sunt construibile în concret, ele se pot realiza şi în abstracţia pur logică. Astfel, se pune problema dacă fenomenele arhetipice trebuie să fie neapărat în permanenţă în acord cu logicul sau concretul? Blaga consideră că e posibil ca experienţa să ne pună o dată în faţa unor fenomene atât de paradoxale, încât o încercare de explicare a lor, printr-un model construit fie cu logicul sau concretul să fie imposibilă.

Însă, desigur, efortul ştiinţei de a găsi modele de explicaţie, în acord cu logicul şi concretul, chiar şi dacă acestea sunt construibile pe un plan absolut imaginar. Oamenii de ştiinţă nu vor putea accepta teze în dezacord cu logicul sau concretul, fapt care va duce la rezultate tot mai neaşteptate. De exemplu, în astronomia fizicală a fost nevoie a se recurge la ipoteza existenţei unor gaue de o densitate mai mare decât a fierului sau a platinei în stare solidă. Ideea aceasta, deşi părea o monstruozitate, i-a silit pe oamenii de ştiinţă să ilustreze în cele din urmă un model care să împace logicul şi concretul. Deşi încercarea de explicaţie părea imposibilă, saltul metodologic a fost realizat. Numai că oamenii de ştiinţă nu au rezolvat problema decât prin efortul de a construi un model imaginar, prin care să demonstreze logic şi concret că un astfel de gaz cu densitate mai mare decât platina e posibil. 

Totuşi, dacă experienţa cosmică i-ar putea prezenta omului de ştiinţă nişte fenomene absolut paradoxale, inexplicabile prin construcţii logic-concrete, atunci acesta ar fi nevoit să accepte construcţii antilogice şi anticoncrete. Astfel, susţine Blaga, formula dogmatică şi-ar face locul şi în ştiinţă. Analizând ulterior asemenea fenomene din lumea ştiinţei, Lucian Blaga postulează ideea că posibilitatea unor teze dogmatice în legătură cu experienţa nu e deloc exclusă. Deşi domeniul propriu al gândirii dogmatice este metafizica, particularismul ei îngăduie integrarea sa şi în domeniul ştiinţific. Bineînţeles, dogmaticul e o formulă care va depăşi totdeauna experienţa, dar, indirect ea ar putea să servească drept temei şi justificare pentru formule de natură dogmatică. Asemenea formule ar lua fiinţă prin aspiraţia a două fenomene arhetipice, care se exclud, de a se substitui unei experienţe.

Experienţa, cu alte cuvinte, deşi nu e identică cu "concretul în general" , reprezintă totuşi, expresia unui ce concret, aceasta fără a veni în contradicţie cu teza că formula dogmatică depăşeşte esenţial concretul. Ceea ce subliniază Blaga, e că experienţa nu va fi în stare să justifice decât indirect formula dogmatică. Elaborarea intelectuală (pur enstatică, după cum vom vedea într-un capitol viitor) a experienţei, poate să ducă la formule de natură antinomică şi fără corespondenţa sintetică în vreun "concret".

Pentru a înţelege mai bine semnificaţiile experienţei de-a lungul conturării gnoseologiei blagiene, vom urmări evoluţia ideii de experienţă definită, caracterizată şi întrebuinţată în diferitele sale scrieri, urmărind a trage de aici nişte concluzii lămuritoare. În cursul Despre conştiinţa filosofică, Blaga notează în legătură cu sensul experienţei, în cadrul evidenţierii unei autonomiei a gândirii filosofice, următoarele: "prin cuvântul experienţă se înţelege de obicei totalitatea materialului concret, pe care spiritul şi-l însuşeşte cu ajutorul simţurilor. Că în constituirea experienţei intră, în afară de senzaţiile simţurilor, şi anume funcţii ale inteligenţei chemate să instituie o ordine, e clar" . În Eonul dogmatic, însă, noţiunea are un sens filosofic mult mai larg, după cum am văzut, "intuiţie organizată şi organizabilă", iar în Cunoaşterea luciferică este definită astfel: "ansamblu al faptelor empirice raportate la un subiect cunoscător" .

Aşadar, experienţa trimite la un ansamblu de date concrete sensibile pe care cunoaşterea senzorială (intuitivă) le adună şi le pune la dispoziţia intelectului. Astfel prelucrată, experienţa poate lua aspectul de experienţă pură, care pretinde descrierea fidelă a faptelor simţite şi organizarea lor în formule ştiinţifice; experienţa intelectuală e mai largă, mai încăpătoare căci ea este o prelucrare a datelor concrete cu ajutorul unor constante (noţiuni, categorii, concepte) intelectuale (supraempirice). Blaga împărtăşeşte aici punctul de vedere al lui Hume cu privire la experienţă: cu ajutorul ei luăm cunoştiinţă de succesiuni şi simultaneităţi ale faptelor semsnalate empiric şi niciodată de legătura lor cauzală, de trecerera de la un lucru la altul. De aceea susţine că "o explicaţie cauzală poate fi de natură psihologică (Hume) sau apriorică (Kant)" . 

Blaga este preocupat în principal de funcţiile diferite pe care experienţale poate avea în diferite domenii ale cunoaşterii şi creaţiei culturale. Prin natura ei incompletă, şi aceasta din cauza posibilităţilor umane de cunoaştere limitate, experienţa nu poate pune la dispoziţie un criteriu absolut de verificare. Acest lucru este valabil chiar şi pentru cunoaşterea ştiinţifică , pentru care experienţa constituie o "instanţă relativă" la care se poate reveni oricând, fiind reinterpretabilă. preocupat aşadar, de funcţiile pe care experienţa le are pentru ştiinţă şi pentru filosofie, Blaga arată că ele sunt foarte deosebite una de alta. Pentru ştiinţă experienţa constituie punct de plecare şi punct de sosire; este în acelaşi timp instanţă supremă de control, căci în ştiinţă teoria este asimilată experienţei. Cu ajutorul ei ştiinţa îşi completează golurile teoretice, şi tot prin ea îşi "înfrânează elanurile speculative, modelându-se după aceasta" . Pentru omul de ştiinţă, experienţa e "temelie, clădire, acoperiş, dar şi ogradă din ce în ce mai largă" . Experienţa deci, justifică sau condamnă o construcţie teoretică.

Pentru filosofie, funcţia expereienţei e cu totul alta. Filosofia nu se poate dispensa de experienţă, ci o foloseşte ca pretext: pleacă de la ea , dar o depăşeşte mere. Filosoful o încadrează într-o viziune mai largă decât aceasta. Când nu poate să o încadreze, intrând în conflict direct cu ea, filosofia este obligată să-şi revizuiască concepţia vizavi de experienţă, uneori chiar respingând-o. Pentru filosofie, experienţa are, aşadar, mai mult o funcţie negativă. De aceea, în Diferenţialele divine, Blaga construieşte un sistem metafizic-cosmologic, cu grija permanentă de a-şi încadra cât de cât experienţa şi de a nu o contrazice făţiş. În Eonul dogmatic, Blaga vorbeşte de o anume paradoxie a experienţei. Aceasta reprezintă o "dislocare şi golire" a obiectului experienţei de vechile determinaţii conceptuale, pentru a i se atribui altele noi, care devin paradoxale (contrarii)în raport cu vechile concepte şi determinaţii.

Bibliografie:

1. Lucian Blaga, Eroism în gândire, în vol. Încercări filosofice, Editura Facla, Timişoara, 1977.

2. Lucian Blaga, Ştiinţă şi creaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

3. Lucian Blaga, Experimentul şi spiritul matematic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

4. Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Ediţie îngrijită de Dorli Blaga, cu studiu introductiv de Henri Wald, Editura Facla, Timişoara, 1974.

5. Lucian Blaga, Eonul dogmatic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

6. Lucian Blaga, Cunoaşterea luciferică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

7. Lucian Blaga, Cenzura transcendentă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

8. F. Diaconu, M. Diaconu, Dicţionar de termeni filosofici ai lui Lucian Blaga, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.