ciprian iulian soptica

                                                                                    de Ciprian Iulian Şoptică

Richard Rorty pune în discuţie deosebirea făcută de Umberto Eco în Intentio lectoris între utilizarea şi interpretarea unui text, dorind mai degrabă să-i minimalizeze importanţa dată de acesta disctincţiei, decât să facă o critică radicală în sensul deconstrucţiei pragmatice. După Rorty, Umberto Eco ar insista prea mult asupra distincţiei, după opinia sa, lipsită de importanţă într-o analiză pragmatică a textului, în special, începând cu scrierile din Intentio lectoris sau Pendului lui Foucault. Din perspectiva pragmatismului rortyan „orice lucru s-ar face cu oricare alt lucru echivalează oricum cu a-l utiliza" , iar a interpreta un text, a-l cunoaşte, a-i pătrunde esenţa sunt de fapt moduri diferite de descriere a unui proces de „punere în operă" a acelui text. 

În viziunea lui Rorty, Eco insistă asupra unei distincţii asemănătoare cu aceea propusă de Hirch între semnificaţie şi semnificanţă: o distincţie între textul considerat el însuşi şi textul pus în relaţie cu altceva. Acest mod de a vedea lucrurile reprezintă exact tipul de distincţie deplorat de anti-esenţialişti, de tipul lui Rorty. Pragmatiştii rortyieni ar nega în totalitate o astfel de distincţie între un „înlăuntru" şi un în „afară", între caracteristicile realţionale şi cele neraţionale a ceva. Din punct de vedere pragmatic nu există proprietăţi intrinseci nerelaţionale. Aici, Richard Rorty aminteşte de polemica interpretativă a lui Eco din Intentio lectoris în legătură cu interpretarea excesiv biografică a criticii Marie Bonaparte, făcută poemului Eleonora a lui Edgar Alan Poe, care încearcă o analiză textuală făcând apel la viaţa privată a poetului. După Emberto Eco, în acest context, respectiva scriitoare ar fi utilizat texele şi nu le-ar fi interpretat. 

Pentru a estompa distincţia, Rorty face întâi observaţia că graniţa dintre un text şi un alt text nu poate fi aşa de clară. În exemplul dat, Rorty susţine că o analiză excesivă a biografiei ar putea confunda intentio operis cu intentio auctoris. În mod similar, Rorty se întreabă dacă este cumva legal din partea cititorului să interpreteze şi să citească, spre exemplu, Pendulul lui Foucault în lumina Tratatului de semiotică generală sau al lucrării Semiotică şi filosofie a limbajului, sau mai bine ar fi, atunci când dorim să interpretăm doar primul din textele menţionate, să se pună între paranteze faptul că acelaşi autor le-a scris şi pe celelalte două.

Pornind de la aceste întrebări retorice, Rorty va critica acum distincţia făcută de Umberto Eco între text şi cititor, adică între intentio operis şi intentio lectoris, care, în fond, rezumă distincţia iniţială dintre uz şi interpretare. Mai mult, Rorty se întreabă la ce foloseşte distincţia dintre intentio operis şi intentio lectoris în analiza lui Eco? Rorty nu este deloc deacord cu ideea acestuia că distincţia ar fi necesară pentru a da seama de respectarea unei distincţii între ceea ce Emberto Eco numeşte „coerenţă textuală internă", amintind de „pulsiunile incontrolabile ale cititorului" . 

După Rorty ideea de a spune că intentio operis „controlează" intentio lectoris şi că acesta ar fi unicul mod de a verifica o conjectură cu privire la intentio operis (în sensul că aceasta ar fi o modalitate de a o verifica faţă de textul ca un tot coerent), reprezintă în realitate o poziţie profund esenţialistă de a face hermeneutică, în sensul clasic al descifrării codurilor, de căutarea unui sens adânc în text. După Richard Rorty, modul specific al lui Eco de a face hermeneutică, chiar dacă prin analiza sa semiotică s-ar apropia întrucâtva de idealul pragmatismului, nu depăşeşte cu nimic metafizica tradiţională, continentală, care nu urmăreşte decât căutarea esenţelor în orice. 

În schimb, Rorty este de acord cu ideea lui Umberto Eco despre faptul că „textul e un obiect pe care interpretarea îl construieşte în tentativa sa circulară de a se valida pe baza a ceea ce el constituie, şi care, în perspectiva pragmatică ar însemna contopirea distincţiei dintre descoperirea unui obiect şi construirea lui, însă nu poate fi în nici un caz de acord cu ideea că un text ar avea vreo coerenţă internă, fie el şi văzit ca un tot. În viziunea lui Rorty, coerenţa unui text nu este ceva pe care textul ar poseda-o înainte de a fi descris, aşa cum, spre exemplu, n-ar avea coerenţă o mulţime de puncte înainte de a fi legate între ele. 

În polemica sa cu modul hermeneutic de tip esenţialist, ce vizează descifrarea unui cod ascuns în texte (lucru pe care, de altfel, îl realizaează şi Umberto Eco sub o formă sau alta în scrierile sale de analiză semiotică a textelor) Richard Rorty susţine ferm că nu are deloc încredere nici în ideea structuralistă, potrivit căreia, a şti mai multe despre „mecanismele textuale" ar fi un lucru esenţial pentru critica literară sau pentru hermeneutică în general, dar nici în poziţia post-structuralistă după care este fundamental să descoperi prezenţa sau subvertirea ierarhiilor metafizice. Teza sa este că nici o cunoaştere nu ne spune ceva despre natura textelor sau a lecturii, aceasta pentru că nici o natură a acestora nu există. 

A citi texte înseamnă, după opinia lui Rorty a le citi în lumina altor texte, persoane, informaţii, etc, pentru a vedea apoi, ceea ce urmează din aceasta. Eliminând distincţia dintre uz şi interpretare, Richard Rorty distinge acum între „uzurile" pe care persoane diferite le fac pentru scopuri diferite. De asemenea, în lumina noii diferenţe, Rorty va încerca, aceasta în virtutea poziţiei sale pragmatice, anti-esenţialiste, o critică radicală a ideii de metodă în interpretare. În opinia sa, dacă înţelegem faptul că scopurile persoanelor în privinţa unui lucru sunt diferite (interpretarea unui text în cazul nostru), atunci rezultă, în mod logic, faptul că metodele de interpretare sau analiză nu pot fi asimilate într-un scop comun al înţelegerii lucrurilor sau faptelor. A încerca a da un sens comun unui text, fapt sau eveniment, a căuta, cu alte cuvinte, o esenţă comună, o regulă comună, ţine, desigur, în opinia pragmatismului rortyan, de o metafizică esenţialistă. 

Prin ideea de metodă se doreşte, în general, a se ajunge la o conştiinţă obiectivă, impersonală, ceea ce, de pildă, întemeietorul fenomenologiei transcendentale, Edmund Husserl dorea să realizeze prin metoda reducţiei fenomenologice. Husserl vorbeşte în scrierile sale, în Idei directoare pentru o fenomenologie pură şi o filosofie fenomenologică sau în Meditaţii carteziene, despre un eidos al lucrurilor, care, prin reducţie ar însemna fenomenul ca atare, adică esenţa. Tocmai ideea de metodă, aşa cum, de pildă, a analizat-o un Renė Descartes în Discurs asupra metodei, atunci când a încercat o teoretizare a ceea ce Galileo Galilei, prin studiile sale, a delimitat a fi un fenomen fizic, este ceea ce Richard Rorty critică în mod radical. 

Obiecţiunea lui Rorty este asupra faptului că fenomenele se grupează în categorii care alcătuiesc un anumit domeniu, printr-o anume metodă. După Rorty, acest fel de privi problema înţelegerii unui fenomen, ţine de metafizică. De aceea, el chiar invocă diferite conduite de comportament şi atitudini ale oamenilor de ştiinţă, ceea ce reprezintă, după opinia sa o fenomenologie slabă, rarefiată a comportamentelor umane. Ideea de metodă este, deci, legată la Rorty de ideea de esenţă, adică de ceva comun şi durabil, cu alte cuvinte, de o metafizică modernă pe care o recunoaştem cel mai bine în ştiinţa modernă. Mai mult, faptul că legea sau metoda reprezintă un raport esenţial, necesar şi repetabil, nu este altceva decât o viziune pur metafizică, eidetică, în termeni husserlieni.

Întrucât marea parte a criticii de marcă umanistă era una esenţialistă, în sensul în care se credea în existenţa unor lucruri profunde şi permanente, încrustate în natura umană (sarcina literaturii fiind tocmai aceea de a le scoate la suprafaţă) Richard Rorty este nevoit să atace, de pe poziţii pragamtice, respectiva „teorie" a descifrării codurilor, mai ales că acesta nu ne-a dat în nici un fel vreo metodă de lectură sau nici măcar „o etică a lecturii", după mărturia lui Hillis Miller. Încercarea de a căuta o metodă interpretativă de orice fel reprezintă, aşadar, în opinia lui Rorty o cedare în faţa mai vechii idei ocultiste de a descifra codurile, de a distinge între realitate şi aparenţă, sau de a face o deosebire neplăcută între ceea ce este just şi ceea ce este util în interpretare. 

Rorty susţine deschis faptul că atunci când îl citeşte pe Umberto Eco, sau pe oricare alt scriitor ce se ocupă de limbaj, o face, fireşte, în lumina filosofiei limbajului, care se apropie foarte mult de punctul de vedere radical naturalist şi holist al lui Donald Davidson. În opinia lui Rorty, Davidson duce până la capăt refuzul lui Quine de a recunoaşte o distincţie filosofică între limbaj şi fapt, semne şi non-semne. Interpretarea dată de Rorty Pendului dlui Foucault a lui Umberto Eco corespunde cu ceea ce, de pildă, Daniel Dannett numeşte a fi un „remediu pentru codul comun" . 

Rorty sperase că măcar în lucrarea Trarat de semiotică sau în Semiotică şi filosofia limbajului, semioticianul Umberto Eco să se fi debarasat de noţiunea de „cod" pe care o argumentase în Intentio lectoris. Însă, sugestia lui Eco de a gândi semiotica în termenii unui labirint de relaţii inferenţiale interioare enciclopediei, decât în termenii de relaţii de echivalenţă între semn şi lucrul semnificat, apare doar relativ, ca fiind direcţia justă, holistică, de tip davidsonian, sau cu poziţia lui Quine despre faptul că un dicţionar nu-i altceva decât o enciclopedie travestită şi că „orice semantică de tip enciclopedic trebuie să anuleze distincţia între proprietăţi analitice şi sintetice" . Acest lucru îl constată Rorty atunci când observă la Umberto Eco o insistenţă aproape diltheyană de a distinge „semioticul" de „ştiinţific", iar filosofia de ştiinţă, poziţie care, după opinia lui Rorty este foarte îndepărtată de cea a lui Quine sau Davidson.

Descrierea universului semiozei ca şi „univers al culturii umane" aşa cum o face Umberto Eco, în critica pragmatică pe care i-o face Rorty, ar însemna, de fapt, a da apă la moară procesului heremneutic care creează obiectele vorbind despre ele. Referindu-se la lucruri ca obiecte, cum ar fi: „quarci", „munte", „stânci" sau la semnele pe care le facem despre acestea pe hârtie, Rorty crede că noi nu le „facem" (în sensul că le construim în moment ce le scriem sau le rostim) şi nici măcar nu le „găsim" (în sensul că le aflăm eventual „acolo" în momentul în care vorbim sau scriem ceva despre ele).

Ceea ce facem din punct de vedere pragmatic este doar aceea că noi reacţionăm la nişte stimuli emiţând pur şi nimpli fraze care conţin semne şi sunete ca „stâncă", „quarc", „semn" „zgomot", „frază", „text", „metaforă", etc. Cu alte cuvinte, lucrurile sau obiectele despre care vorbim sau scriem ceva nu vin dinainte cu un sens constituant al lor, cu un sens „în sine" al lor, ci sensul acestora se constituie în momentul utilizării lor într-un context necesar în funcţie de utilitatea sa, sau al persoanei care-l foloseşte. 

În afara universului semiozei, din punct de vedre pragmatic, nu putem vorbi despre nimic ca fiind ceva. Sensul unui obiect, lucru, fapt, eveniment se constituie în mod pragmatic în momentul în care sunt folosite în cadrul unui anumit limbaj, de către o persoană conştientă. Mai mult, în afara acestui context semiotic sau lingvistic, am putea spune că respectivul obiect, lucru sau fenomen, nici măcar nu poate fi considerat a fi în sens ontologic. 

Noi inducem prin urmare fraze pornind de la aceste „lucruri" sau „obiecte" şi alte asemenea, construind o enciclopedie de aserţiuni, una labirintică şi potenţial infinită. Aceste aserţiuni sunt permanent la cheremul schimbării datorate unor stimuli şi nu este niciodată posibil să le confruntăm cu aceştia, sau cu vreo anume coerenţă internă ce ar sta în afara „enciclopediei", aşa cum înţelege Eco. Cu alte cuvinte, nu este posibil să controlezi o frază confruntând-o cu un obiect, chiar dacă un obiect poate face să înceteze afirmarea unei fraze. O frază nu poate fi controlată decât prin altă frază, care la rându-l ei este legată prin diferite relaţii labirintice de tip inferenţial.

Refuzul de a trage o linie clară între natură şi cultură, limbaj şi fapt, univers al semiozei şi un altul oarecare, demonstrează ceea ce pragmatici ca Dewey, Rorty sau Davidson au susţinut cu tărie. Anume, faptul că atunci când reuşim să nu mai gândim cunoaşterea în termenii unei reprezentări de acurateţe, aliniind semne şi non-semne potrivit unei relaţii de adecvare, vom reuşi, de asemenea, să gândim şi faptul că nu este posibil să se separe obiectul de ceea ce se spune despre el, semnificatul de semn, limbajul de metalimbaj, decât ad-hoc şi cu scopuri aparte.