Interpretarea psihanalitică a religiei (modelul freudian)

marți, 22 februarie 2011

Religia depinde de forme speciale de cunoaştere şi prin aceasta prezintă o atotcuprinzătoare explicaţie a naturii şi scopului lucrurilor. Ceea ce doar psihanaliza poate să facă, date fiind penetraţiile sale speciale în funcţionarea mentală, este să explice de ce spiritul preferă mai presus de toate acest corp de cunoştiinţe şi această explicaţie particulară a existenţei totalitare. Pe această cale ea poate expune motivaţiile deosebite aflate în spatele credinţei religioase.
Ceea ce apare este „garnitura de impulsuri impregnate de dorinţă", care demască religia ca pe ceva de origine pur umană, explicabilă exclusiv prin termenii dorinţei umane naturale, de protecţie şi fericire. Sigmund Freud argumentează că aceste impulsuri îşi au originea în neputinţa din copilărie şi supravieţuiesc la vârsta adultă prin imaginea zeului-tată. În miezul concepţiei despre lume şi viaţa religioasă stă imaginea unui zeu tată, reducând această imagine nu mai mult decât la idealizarea taţilor noştri reali. Freud despoaie astfel religia de orice pretenţie de divinitate şi o situeză în totalitate printre celelalte fenomene psihice, făcând-o comparabilă cu obsesiile iluzionale ale nevroticilor.
A realiza şi a justifica această reducţie este, în multe privinţe, preocuparea centrală a întregii expuneri freudiene despe religie. Freud consideră această reducţie ştiinţifică şi promovează ideea că religia, indiferent cât de mult ar lupta, va fi în cele din urmă învinsă de forţele raţiunii. În religie, realitatea trebuie să se conformeze ideii, ceea ce în ştiinţa psihanalizei dimpotrivă, ideea trebuie să se confomeze realităţii. În psihanaliză ipotezele sunt mai întâi construite, imaginate, şi apoi confirmate sau respinse doar pe baza cercetării experimentale. 
Acolo unde religia îşi trage puterea din consolările emoţionale pe care le oferă, psihanaliza îşi derivă puterea din criteriul adevărului, adică din principiul realităţii, conform căruia nimic nu poate fi susţinut cu adevărat dacă nu corespunde cu lumea exterioară: „Este marea noastră speranţă că în viitor intelctul, spiritul ştiinţific sau raţiunea va instaura cu timpul, prin luptă, dictatura în viaţa psihică a omului. Esenţa raţiunii ne garantează că ea nu va uita atunci să acorde impulsurilor afective umane şi celor determinate de acestea locul pe care îl merită. Cerinţa comună a unei astfel de dominaţii a raţiunii se va dovedi cea mai puternică legătură unificatoare dintre oameni şi va netezi drumul pentru noi unificări. Ceea ce, cum este interdicţia de a gândi promovată de reigie, se opune unei asemenea dezvoltări, este în pericol pentru viitorul omenirii" .
Fascinaţia lui Freud faţă de religie a dăinuit o bună parte a vieţii sale, totuşi, discuţiile aprinse pe această temă aparţin perioadei ultime a vieţii sale, anii 1914-1939, când, după ce a stabilit elementele esenţiale ale psihanalizei, Sigmund Freud s-a apucat să le rezume şi să le revizuiască. În una din articolele sale, Psihopatologia vieţii cotidiene (1901) găsim scris: „De fapt, socot că în bună parte, concepţia mitologică despre lume, care animă până şi religiile cele mai moderne, nu este altceva decât o psihologie proiectată în lumea exterioară. Cunoaşterea obsură a factorilor şi faptelor psihice ale inconştientului, cu alte cuvinte, percepţia endopsihică a acestor factori şi a acestor fapte, se reflectă în construirea unei realităţi suprasensibile, pe care ştiinţa o transformă într-o psihologie a inconştientului. Adoptând acest punct de vedere ne-am putea lua sarcina să descoperim miturile referitoare la Paradis şi la păcatul originar, la Dumnezeu, la bine şi la rău, la neamuri, etc şi să trenspunem metafizica într-o metapsihologie" .
Din aceste scrieri timpurii despre religie, cel mai important este articolul Acte obsesionale şi practici religioase (1907), privit primul său eseu major în psihologia religiei. Aici Sigmund Freud introduce diverse tene pe care le va dezvolta în 1913 în lucrarea Totem şi tabu. Cea mai importantă dintre ele este concepţia sa despre nevroza obsesională, ce poate fi considerată drept pandant patologic la religie, un fel de religiozitate individuală, religia funcţionând ca o nevroză obsesională universală. Freud ajunge la această concluzie observând frapantele asemănări dintre „ceea ce numim acţiuni obsesive la suferinzii de afecţiuni nervoase şi ritualurile prin care credincioşii dau expresiile pietăţii lor" . De exemplu, atât închinătorul religios, cât şi nevroticul obsesional petrec ceasuri întregi executând anumite ritualuri, în fiecare caz omisiunea acestor acte provoacă aceste sentimente de aprehensiune acută. La nevrotici, aceste ritualuri îmbracă o formă de ceremonial şi au o importanţă comprehesivă, iar orice abatere de la aceste formalităţi aparent banale va avea drept rezultat anxietăţi insuportabile, dominate de un sentiment al vinovăţiei în cazul în care nu sunt executate. Aceste ceremonii au devenit, într-adevăr, „acte sacre": nici o întrerupere a lor nu este tolerată şi sunt todeauna săvârşite în taină. 
După Sigmund Freud originea religiei este de găsit în relaţia ambivalentă a fiului cu tatăl, sau, ca să folosim terminologia psihanalistă, în complexul Oedip. În religie, dependenţa fiului de bărbatul dominator şi ambivalenţa acestei relaţii filiale, adică oscilare între iubire şi ură care a existat mai întâi în hoarda primitivă, este proiectată într-o formă nouă asupra obectului idealizat al cultului religios, în imaginea zeului-tată. Supunerea faţă de acest obiect este prima caracteristică a credinţei, aceasta fiind mai presus de toate, ceea ce îi ţine pe credincioşi uniţi într-o comunitate de credinţă.
O a doua idee ce persistă de asemenea în cadrul acestei teorii e aceea că sentimentul de vinovăţie generat de crima originară persistă de-alungul mileniilor, chiar şi la acele generaţii care nu pot avea nici o cunoştiinţă despre fapta originară. Lucrul acesta sugerează la rându-i că există un „mecanism al eredităţii", un fel de inconştient colectiv sau psihic de masă (mass pshyche) care explică această continuitate. Tocmai prin mijlocirea acestei entităţi omul este capabil să moştenească idei (în cazul de faţă, memoria hoardei primitive) şi îndeosebi să moştenească o anumită „dispoziţie psihică", anume sentimentul de vinovăţie legat de uciderea tatălui. Acest sentiment colectiv de vinovăţie este cea de-a doua caracteristică a credinţei, unindu-i pe credincioşi într-o comunitate religioasă.
Dacă vinovăţia este moştenită, atunci crima originară trebui într-un anumit sens să fie duplicată. Reclamăm aşadar o teorie a recapitulării sau a repetării. Aceasta este sipulată de complexul Oedip. Deoarece pentru Freud aceasta este un adevăr axiomatic că fiinţele umane trec prin faza oedipală, nu-i este deloc greu să conchidă că ceea ce „banda originară" a fraţilor a trăit referitor la masculul dominator al hoardei primitive, este atât moştenit cât şi retrăit de toţi indivizii în raport cu proprii lor taţi. În consecinţă, această moştenire are o dublă eficienţă: ea este atât istorică, precum şi în permanenţă reafirmată. Sigmund Freud afirmă acest lucru folosind doi termeni introduşi de Ernst Haeckel şi reluaţi de Frazer: ontogenie şi filogenie.
Ontogenia priveşte dezvoltarea individuală a organismului, iar filogenia priveşte dezvoltarea speciei. În aceeaşi termeni, complexul Oedip devine repetarea personală (ontogenetcă) a ceva ce a fost întipărit în inconştient, anume trăirea universală (filogenetică) a uciderii tatălui. În pasul următor, Sigmund Freud trece de la analiza cauzelor vinovăţiei la cea a efectelor ei. Rezultă de aici o teorie a comportamentului religios care asociază practicile din religie cu acelea descoperite la nevroticii obsesionali. Aici, numitorul comun este „omnipotenţa ideilor", în care, spiritului îi sunt atribuite proprietăţi magice în capacitatea sa de a controla lumea exterioară. În reiligie, lucrul acesta este observat mai întâi în utilizarea ritualurilor atât ca mijloc de apărare împotriva ispitelor generate de instincte, cât şi ca protecţie împotriva pedepsei divine pentru păcatul de a le avea. În acest sens, omnipotenţa ideilor şi practicile ce decurg din aceasta trădează o atitudine emoţională ambivalentă, anume interdicţia dorinţei, iar în această măsură ele confirmă de asemenea complexul Oedip ca nucleu al oricărei nevroze şi oricărei culpe. Toate ritualurile religioase sunt astfel expresii ale remuşcării şi tentative de ispăşire a retrăirii în prezent a ceva ce s-a petrecut în trecut. 
Ceeea ce Freud ne oferă în Totem şi tabu este o istorie evoluţionistă a modului în care omul concepe universul şi, într-adevăr, el specifică trei stadii: animist, religios şi ştiinţific. În primul stadiu, omul îşi prescrie omnipotenţa, în special în practicile magice de control al naturii şi lumii spiritelor. În cel de-al doilea stadiu omul îşi transferă omnipotenţa sa a zei, dar încă îşi mai rezervă şi sieşi ceva putere, făcându-se capabil să-i influenţeze pe zei în conformitate cu dorinţele sale. În cel de-al treilea sadiu această omnipotenţă este în cea mai mare parte abandonată, deoarece „concepţia ştiinţifică despre univers nu se mai oferă ca spaţiu pentru omnipotenţa umană, oamenii şi-au recunoscut micimea şi s-au supus cu resemnare morţii şi altor necesităţi ale naturii" .
O caracteristică ulterioară făcută de Freud celor trei satdii este încă şi mai revelatoare: stadiul animist corespunde autoerotismului din prima copilărie, stadiul religios corespunde în linii mari stadiului ultim al dezvoltării sexuale a copilului, în care instinctele sexuale îşi găsesc un obect exterior în părinţi, iar stadiul ştiinţific corespunde „stadiului în care individul a atins maturitatea, a renunţat la principiul plăcerii, s-a adaptat la realitate şi s-a orientat spre lumea exterioară ca obiect al dorinţelor sale" .
Urmărindu-l pe Freud rămânem, aşadar, cu impresia că declinul religiei coincide cu trecerea omului la statutul de adult. Cu alte cuvinte, în opina întemeietorului psihanalizei religia este o obsesie infantilă pe care maturitatea o va înlătura cu speranţă. Demascând orginea religiei, Freud aplică în mod deliberat procedeul psihanalitic, căutând să efectueze o cură terapeutică prin descâlcirea traumei originare refulate. 
În a sa teorie psihogenetică a religiei, evenimentele hoardei originare (primitive), laolată cu duplicarea în fiecare individ a acestor evenimente, în trăirea complexului Oedip, sunt cauze traumatice precipitante, dezgropate acum din memorie şi readuse în conştiinţă. Prin această readucere la cunoştiinţă este de sperat ca efectele complexului Oedip, anume vinovăţiile pe care le generează, împreună cu impulsurile obsesionale asociate în vederea contracarării traumei, vor dispărea. Şi chiar dacă nu dispar în întregime, cel puţin ne-a făcut capabili să le înţelegem drept ceea ce sunt, adică simptome de nevroză şi derivate ale refulării, şi, de asemenea, ne-a făcut să purcedem, în viziunea freudiană, pe calea maturităţii. 
Fără a ne surprinde, critica teoriilor freudiene s-a axat pe două ideii ale lui psihanalistului: prima că familia pretotemică a fost hoarda, în care masculul dominator posedă toate femeile şi îi alungă pe masculii tineri, a doua că identificarea totemică ulterioară a fiinţelor umane cu plantele şi animalele şi care culminează cu comemorarea paricidului originar şi mâncarea tatălui totemic, rezeintă începutul religiei. Aceste critici pot fi rezumate în felul următor:
1. Teoria hoardei primitive a lui Freud este o ipoteză lipsită de substanţă, bazată pe speculaţiile lui Darwin, care, ele însele au fost scrise într-o vreme în care nu se dispunea de date demne de crezare.
2. Agresiunea sexuală invocată de Freud şi de Atkinson ca să explice crima primordială, deşi în mod sigur prezentă la primate, nu este atât de constantă pe cât presupune Freud, iar Zuckerman, conform relatărilor lui Michael Palmer, subliniază că el nu a putut găsi nici măcar un singur exemplu de pavian (baboon) mort ca urmă a rivalităţii sexuale. Unul dintre primii critici ai lui Freud, William Schmidt, este, în această privinţă, deosebit de radical: „cât despre paricid autoritatea tatălui este adânc înrădăcinată la populaţiile străvechi, în organizarea lor socială, în morala şi sentimentele lor, iar uciderea cuiva, în special în propriul clan, este ceava atât de rar, încât ucidera tatălui pur şi simplu nu le-ar trece niciodată prin cap acestor oameni".
3. Teoria lui Freud privind geneza religiei a fost şi ea discreditată de critici. Obiecţia esenţială este în acest caz că totemismul este un fenomen varibil şi că, prin urmare, nu poate fi invocat ca stadiu iniţial al tuturor religiilor. Frazer, de pildă, respinge totemismul ca religie, întrucât „totemurile ca atare nu sunt venerate şi nu sunt cu nici un chip zeităţi, ele nu sunt îmbunate cu rugăciuni şi sacrificii", ceea ce arată că celor trei rase umane dominante (indoeuropenii, hamitisemiţii şi uralaltaicii) nu au avut de la început totemism, ci mai degrabă l-au dobândit mai târziu, în timpul migraţiilor.
Cea mai şubredă dintre speculaţiile lui Freud este cea preluată de la Robertson Smith: ideea sa de prânz totemic şi de jertfă la semiţi. De fapt, Smith îşi întemeiază teoria pe un singur exemplu istoric- mâncarea cămilelor de către beduinii din Sinai, iar Frazer a putut găsi patru cazuri de sacrificiu totemic, dar nici unul de euharistie totemică. Astfel analiza lui Freud a creştinismului este exagerată, fantasmagorică şi nejustificată, în nici un caz ştiinţifică. Totuşi, deşi interpretarea psihanalitică a religiei propusă de Sigmund Freud şi ulterior de Gustave Jung pare extrem de coruptibilă din punct de vedere moral, ea adus la noi şi importante lămuriri asupra fenomenului religios.



Labels:

5 comentarii:

  1. E foarte interesant ce scrie S.Freud dar unt foarte multe de discutat pe tema asta :)

  2. servus... Sunt Radu Chialda Vasile, administrator al acestui blog... Ciprian Soptica este un prieten si un colaborator al cenaclului Quasar... Da este foarte interesant, iar Ciprian a surprins foarte bine esentialul acestei teme, mai ales ca el este pasionat de studiile religioase si un aparator vehement al acesteia... Multumim pe aceasta cale interesului acordat...

  3. Am ajuns intamplator la blogul vostru. Vreau sa va felicit pentru tema abordata, e tare complicata si prefer sa citesc ce scrieti voi... :)

  4. Va apreciem ca pe un prieten cititor fidel... Aveti stima noastra...

  5. Anonim says:

    Asa in linie generala eu cred ca omul asta a spus lucrurilor pe nume, iar cei care tin la adevar stiu asta foarte bine, ceilalti sint liberi sa si inchipuie ce vor.

Trimiteți un comentariu